Dialog cu Simona Marinescu, director al Centrului Global Istanbul International (Center for Private Sector in Development)
A fost secretar de stat și senator al României. A plecat din țară în urmă cu aproape zece ani, pentru a lucra în importante organizații internaționale. Acum lucrează pentru ONU, într-un domeniu pe care nu l-a abandonat niciodată: protecția socială. Nu este vorba de protecție socială așa cum o percepem în România, dar esența este aceeași: soluții pentru sprijinirea oamenilor în dificultate. Atât doar că oamenii în dificultate sunt acum în cele mai sărace zone ale planetei.
În această toamnă am poposit pentru scurt timp, la Istanbul, alături de Simona Marinescu, directorul Centrului Global al Națiunilor Unite pentru Sectorul Privat în Dezvoltare. Într-un birou simplu, dar luminos, care nici pe departe nu poate concura cu ceea ce suntem obișnuiți să numim birou de director, Simona Marinescu este la fel de activă așa cum era și în țară. Între emailuri, conferințe și ședințe cu colegii (din toate colurile lumii), și-a găsit timp, într-o după-amiază de toamnă să ne împărtășească din experiențele pe care le-a acumulat în acești zece ani.
Rep: Ce este Centrul Global al ONU de la Istanbul? Și de ce Turcia?
Simona Marinescu: Centrul Internațional de la Istanbul pentru Sectorul Privat în Dezvoltare a fost înființat de Națiunile Unite în anul 2011, într-un parteneriat strategic cu Turcia, aceasta fiind o țară care într-un interval de timp foarte scurt a reușit să crească din punct de vedere al contribuției la PIB-ul global și în același timp să devină una dintre cele mai importante puteri din punct de vedere economic și geostrategic. În acest parteneriat cu Națiunile Unite, Turcia încearcă să contribuie la reducerea diferențelor de dezvoltare între state și vrea să contribuie, cu precădere, la dezvoltarea țărilor pe care noi le numim cel mai puțin dezvoltate. Vorbim de țări al căror venit pe cap de locuitor este foarte, foarte mic, țări în care serviciile fundamentale, serviciile de bază de care au nevoie oamenii nu sunt asigurate. În rândul acestor țări cel mai puțin dezvoltate sunt, sigur, și țările care au ieșit din conflict. Țări precum Somalia, Liberia, care au fost pentru mulți ani de zile în război civil. Și pentru că Turcia vrea să-și folosească resursele pentru a ajuta aceste țări să crească, vrea să contribuie la avansul lor în ceea ce privește indicele dezvoltării umane, Guvernul de la Ankara a căutat un partener, acesta fiind ales pentru o perioadă de timp nedeterminată. În acest parteneriat, Turcia a decis să colaboreze cu Națiunile Unite.
În 2011, Guvernul a semnat un acord cu UNDP și în același an s-a stabilit acest centru care promovează o idee pe care ONU a explorat-o sub forma unor programe, dar niciodată sub forma unor instituții. Este vorba de explorarea rolului pe care sectorul privat poate să-l joace în dezvoltare și despre ce poate să facă sectorul privat pentru ca țările care au un avans scăzut în atingerea obiectivelor mileniului să accelereze viteza de completare a lor. Ceea ce instituția vrea să realizeze este să dea un rol, o misiune sectorului privat pentru a reduce sărăcia, pentru a crește incluziunea socială, pentru a proteja mediul, sectorul privat fiind un actor principal în ceea ce privește creșterea economică pentru că guvernele au termen scurt, sunt foarte politizate, sunt, de cele mai multe ori atente spre a pune în aplicare o agendă proprie care nu în mod necesar corespunde cu agenda cetățeanului. Deci, am decis să lansăam acest parteneriat cu sectorul privat, iar Turcia a fost țara care a decis să finanțeze, pentru început, această instituție. Repet, facem distincție între dezvoltarea sectorului privat și sectorul privat în dezvoltare, cea de-a doua formulare însemnând ce poate face sectorul privat pentru ca sărăcia extremă să dispară, pentru ca participarea în programele școlare a copilor să atingă procentul maxim, pentru ca problemele de sănătate ale mamei și ale copilului să dispară, pentru ca rolul femeii în societate să crească, femeile să aibă o recunoaștere a importanței lor așa cum au și bărbații, de asemenea, protejarea mediului, parteneriatele globale, deci toate cele opt obiective ale mileniului să fie atinse și cu contribuția sectorului privat.
Din 2012 am preluat acest centru, fiind primul director stabil al instituției, până la momentul respectiv centrul fiind condus într-un aranjament de interimat. Din 2012 până astăzi am încercat să identificăm acele teme globale la care sectorul privat poate să aibă o contribuție mai substanțială. Fiind un centrul global care funcționează din Turcia pentru a acoperi întreaga planetă, sigur e important să avem o abordare strategică, pentru că altfel, considerând complexitatea vremurilor pe care le trăim, cu creșterea rapidă a populației, cu reducerea resurselor, problemele de schimbare a climei, nu am putea să facem să avem un impact vizibil.
ONU nu este prima organizație internațională pentru care ați lucrat sau lucrați…
Înainte să ajung aici, am fost economistul ONU în Irak, am trecut de la reforma socială pe care am început-o cu Banca Mondială la reforma economică. Deci am avut privilegiul ca într-un anumit număr de ani să acopăr practic toate reformele de bază prin care trebuie să treacă o țară pentru a dezvolta o economie de piață. Sunt și foarte multe realizări, sunt sigur și foarte multe frustări văzând că totuși situația nu s-a normalizat, dar dacă ar trebui să fac un bilanț a ceea ce am reușit să rezolv în perioada asta, unul ar fi dezvoltarea sistemului de protecție socială cu o nouă legislație pentru asistență socială, o nouă legislație de pensii cu un fond de pensii nou creat. Fondul public de pensii a fost lansat în 2007, tot ceea ce a fost până atunci rămânând sub forma unei scheme speciale de susținere a foștilor pensionari. Noul sistem s-a creat din 2007 și este funcțional. În sistemul de asistență socială sunt peste 500.000 de familii asistate cu servicii și prestații. În ultimul an, m-am ocupat de reforma economică, având în paralel și o misiune foarte specială, aceea de a ajuta guvernul să gestioneze fondurile din petrol.
Venirea la Istanbul a însemnat pentru mine o schimbare profesională, pentru că am plecat de la a asista o țară, la a mă ocupa, practic, de toate țările în care sunt probleme de dezvoltare și în care sectorul privat poate să joace un rol.
Concret, care este legătura între întreprinderile private, capitaliste, motivate de profit, și ONU, cea mai importantă organizaţie internaţională din lume, a cărei misiune este de a asigura pacea mondială, drepturile omului, cooperarea internaţională…?
Foarte pe scurt, sectorul privat contribuie la dezvoltare oricum pentru că acesta creează bunuri și servicii, creează locuri de muncă, este condus de obiectivul lui fundamental care este de a crea profit. Așa cum funcționează sistemul economic global, din păcate, nu există garanția că cei care se nasc în familii cu venituri mai mici pot să schimbe acest statut pe durata vieții. Globalizarea a făcut în așa fel încât inegalitatea s-a adâncit. Și asta pentru că globalizarea a venit în paralel cu un avans tehnologic extraordinar de rapid. Prin urmare, toare capitalurile, toate mașinile, toate echipamentele care se folosesc în producție sunt din ce în ce mai avansate și din ce în ce mai costisitoare, competiția din piața globală ține prețurile foarte jos, motiv pentru care angajatorii au avut tendința de a reduce forța de muncă utilizată, fie din punct de vedere cantitativ, fie din punct de vedere al salariilor plătite. Cel de-al treilea factor care a contribuit la această situație este faptul că sindicatele au pierdut din puterea de negociere. Ele există, dar nu mai au puterea de negociere pe care au avut-o. Și asta, desigur, de la reforma economică britanică să spunem, de la Margaret Thacher încoace, sindicatele au trecut printr-o transformare a rolului pe care îl joacă în construcția economică și socială și considerăm că astăzi nu mai au puterea de negociere pe care au avut-o acum câteva decenii. Pe fondul acesta, veniturile create de economie s-au dus din ce în ce mai mult spre caputaluri și din ce în ce mai puțin spre forța de muncă. Asta a făcut ca baza piramidei de venituri să se îngroașe. Sunt din ce în ce mai mulți oameni care realizează 20% din veniturile globale și această populație destul de mare, vorbim de peste trei miliarde de indivizi, aproape patru, care sunt la baza piramidei, sunt din ce în ce mai puțin angrenați în produceția economică și, de asemenea, consumă mai puțin. Așa stând lucrurile, creșterea globală are o mare problemă. Și anume, cei care ar putea fi potențiali consumatori, nu consumă. Din acest motiv, modelul economic pe care îl promovăm în Centrul din Istanbul și pe care înreaga organizație îl promovează este acela de a include baza piramidei. Noi numim acest lucru creșterea piețelor inclusive, growing inclusive market. Avem în vedere faptul că sectorul privat, din ce în ce mai mult trebuie să investească în a integra baza piramidei de venituri. Sectorul privat trebuie să creeze un lanț valoric, cum îi spunem noi, care să ajungă până jos, acolo unde se află cei care au venituri mai mici. Și acest lucru se poate întâmpla în diverse moduri. Centrul în care lucrez testează aceste modele prin care sectorul privat poate contribui la această modificare a modelului de bussines, la această integrare a celor cu venituri mai mici.
Spre social bussines…
Un mod în care sectorul privat poate face asta este să lanseze companii care de la apariție au în vedere acest obiectiv social. Se cheamă afaceri sociale, social bussines, companiile care în timp ce urmăresc să producă anumite tipuri de produse sau de servicii au în modelul lor angajarea celor care au venituri mai mici, investiția în acest capital uman, să le dea calificare profesională să-i ajute să producă la nivelul de calitate necesar, să-i ajute să învețe să dobândească aceste calificări profesionale. De asemenea, o altă variantă prin care sectorul privat ajunge la baza piramidei este să investească în a-și crește furnizori locali. Globalizarea a făcut ca investitorii să se mute pe întreaga planetă și să se îndrepte către țările care sunt mai bogate în resurse, care au un cost al forței de muncă mai redus, au căutat oportunități de creștere și expansiune a bussinesului. Au vrut să crească din punct de vedere al profitului, dar și din punct de vedere al acoperirii geografice. Aceste investiții nu întotdeauna creează și un impact local. Investitorii vin, își urmăresc propriile interese, extrag minerale, resurse de toate felurile, le exportă și sunt pe punctul de plecare, de retragere din piața respectivă în orice moment pentru că sunt situații în care piața respectivă nu este foarte generoasă din punct de vedere al accesului la pământ, alte reglementări legate de bussines, soliditatea sistemului bancar etc. Ei vin, își urmăresc un interes de moment și sunt pe punctul de a pleca în orice moment. Faptul că aceste bussinesuri nu se localizează duce la un impact scăzut asupra economiei locale. Ceea ce încercăm noi în Centru, un alt model pentru integrarea bazei piramidei, este să ajutăm companiile mari să aibă strategii de achiziții locale și tot ceea ce le trebuie pentru a funcționa să nu fie adus din afara pieții respective și să fie achiziționat din piață, în timp ce ajutăm companiile mici din piața respectivă să fie capabile să furnizeze aceste input-uri. Aceste companii mici, odată cu dezvoltarea, creează locuri de muncă, devin niște operatori mult mai puternici în a genera creștere în piața respectivă. Și dacă investitorul se retrage, rămâne în spate un sector privat care este capabil să se extindă.
Ce facem dacă piața nu își revine?
Probabil că ați auzit că au fost discuții în grupul celor opt state ale căror economii sunt cele mai puternice, în grupul celor 20 de țări dezvoltate, în care tema principală a fost revizuirea sistemului de taxe pentru companiile multinaționale, pentru acești investitori puternici care se mută dintr-o piață în alta, pentru că există foarte multe analize care arată că investitorii se mută alegându-și sistemul în care taxele pe care trebuie să le plătească să fie cele mai mici. Se bucură de acorduri de evitare a dublei taxări, își iau și ei foarte buni avocați și juriști care știu să îi sfătuiască în ce mod să reducă taxele pe care la plătesc. Neplătind taxe, sigut că statele în care aceste companii își desfășoară activitatea nu încasează niște venituri din care altfel ar putea să își finanțeze propria dezvoltare. Localizarea bussinesurilor este ceva ce dorim să promovăm. Această devoltare de rădăcini, cum îi spunem noi, pentru companiile multinaționale care vin în piețele emergente ar contribui și la crearea unei forme de rezistență a economiei respective la șocuri. Dacă investitorii vin și își procură din piața respectivă toate produsele de care au nevoie, creează sector privat în jurul lor, creează forță de muncă bine pregătită, calificată, când se retrag, economia respectivă nu va cădea pentru că există deja această fundație de societăți private care să ajute mai departe la dezvoltare.
În 2011 când acest Centru a fost format și economia globală era într-o stare critică. Criza a afectat foarte puternic și țările foarte dezvoltate, care nu au mai putut să furnizeze fonduri pentru a ajuta țările mai puțin dezvoltate. Deci, tot sistemul economic a suportat un tsunami, pentru că țările dezvoltate afectate de criză erau marii donatori. Noi, ca organizație care gestionăm aceste fonduri, am resimțit acest șoc și am realizat că ajutorarea, cooperarea internațională bazată pe donații este foarte fragilă la șocuri. Ce facem dacă în continuare piața nu își revine, rămânem în recesiune, vor mai fi și nilte cataclisme… ? Probabil că vor fi mai puțini bani de la țările dezvoltate către țările mai puțin dezvoltate. Trebuie să găsim alte forme prin care cei mai puțin dezvoltați să se poată ajuta. Una dintre forme este ca investitorii să contribuie la deavoltarea țărilor în care se duc. Trebuie să vedem dacă țările respective sunt capabile să construiască un sistem privat propriu care să preia ceea ce guvernele lor nu mai pot să facă. Noi nu mai suntem în situația în care guvermul să poată să rezolve multitudinea de probleme cu care se confruntă în aproape orice țară. În acest context de criză și de găsire a unor soluții sustenabile pentru ieșirea din criză, rolul sectorului privat este fundamental.
Pentru aceste probleme a fost creat acest Centru. Am început cu țările cu cele mai mari probleme, cu Somalia, cu Liberia, cu Afganistan, Irak, Kosovo, Bosnia, țările care au fost profund afectate de conflicte, să vedem ce trebuie făcut pentru ca revenirea lor să fie mai rapidă și ireversibilă. Aceste țări nu au avut guverne pentru un anumit număr de ani nu au avut un sistem de educație. Găsim că aici sectorul privat ar avea un rol foarte important la formarea forței de muncă. Am lansat și o alianță – Alianța Globală pentru Dezvoltare Sustenabilă – în care promovăm contribuția sectorului privat la formarea profesională.
În afara țărilor post-conflict avem alte țări care sunt în aceeași categorie de cel mai puțin dezvoltate, în general țări din Africa sub-Sahariană, din sudul Asiei, în care ultimele decenii nu au marcat o schimbare spectaculoasă pozitivă în ceea ce privește indicatorul dezvoltării umane. În toate aceste state încheiem parteneriate cu comapniile private care vor să ajute la dezvoltarea socială.
Credeți că mediul privat poate prelua o parte din responsabilitățile guvernelor în problemele legate de sprijinirea persoanelor în dificultate?
O temă importantă în spatele a ceea ce facem noi este aceea a responsabilității sociale corporatiste. Nașiunile Unite au lansat această competiție globală pentru îndeplinirea celor opt obiective ale mileniului în 2000 și aceste obiective trebuie îndeplinte până în 2015. În 2000, când obiectivele au fost lansate, s-a pus problema ce parteneriate lansăm pentru ca obiectivele să fie atinse. În 2000, planeta avea 2,5 miliarde de indivizi care trăiau în sărăcie extremă. Primul obiectiv a fost reducerea cu 50% în acești 15 ani a populației care trăiește sub 1,25 dolari/individ/zi. Acesta este singurul obiectiv din cele opt în care am marcat un succes, în sensul că sunte aproape la jumătate și sperăm ca până în 2015 când se încheie perioada alocată obiectivelor mileniului să ajungem la 1,2. Realitatea însă arată că această scădere nu s-a produs peste tot la fel. Această scădere a fost realizată de China. Celelalte regiuni nu au avut aceeași viteză.
În 2000, odată cu lansarea obiectivelor, ONU a lansat și Parteneriatul întregului sistem al Națiunilor Unite cu firmele comapnii naționale, companii multinaționale care doresc să promoveze în practicile lor comerciale patru principii: respectarea drepturilor omului, respectarea standardelor de muncă, sustenabilitatea mediului și combaterea corupției. Aceste patru categorii de principii, pentru că în spatele lor sunt zece sub-obiective, definesc responsabilitatea socială corporatistă. Corporațiile care au semnat pentru aceste principii și s-au înrolat în a respecta compactul global al Națiunilor Unite au lansat această nouă cultură a responsabilității sociale corporatiste. Astăzi suntem prezenți în 136 de state unde s-au format rețele locale de sector privat, nu și în România, din păcate. Aceste rețele sunt formate din companii private din țările respective, care au vrut să facă un pas înainte și să se angajeze să respecte aceste principii cu speranța că întregul mediu economic din țara respectivă se va schimba. Indiferent de ce vor guvernele, aceste rețele s-au format dacă au existat companii private care au dorit să facă acest lucru în țările respective. Sunt peste 8.000 de companii astăzi, în 136 de state care sunt partenerii noștri, sunt și ONG-uri, sunt și guverne în anumite țări care au vrut să fie parteneri și care an de an raportează progresul pe care l-au făcut în a respecta aceste principii, participă la discuții de politică economică în ONU, sunt purtătoarele unui logo UNGlobal, sunt pionierii acestei schimbări a feței economiei de piață pentru a o face mult mai prietenoasă omului și mediului.
În Europa, începând cu 2015, companiile au obligația să aibă o strategie de responsabilitate socială corporatistă și să aibă bugete alocate pentru aceste activități. Deci, dacă până acum era la voia companiilor, acum ne mutăm într-o eră în care nu se mai poate altfel. Fiecare companie trebuie să aibă un plan în care arată ce investiții se fac pentru dezvoltare socială, ce fel de practici de protejare a mediului au adoptat, ce progres au făcut pentru a consuma mai puține resurse și pentru a da indivizilor formare profesională.
În România, companii private multinaționale foarte active în alte țări, au o activitate mai puțin proeminentă pentru că nu există cerere. Nu cred că în Romînia noțiunea de responsabilitate socială corporatistă este forte bine înțelească. Companiile nu în mod deliberat se angajează în programe largi de responsabilitate socială corporatistă pentru că asta presupune un cost. Dar dacă ar exista cerere, dacă oamenii ar fi interesați să vadă ce anume fac companiile multinaționale în România pe linia responsabilității sociale corporatiste, probabil că și aceste companii s-ar mobiliza și ar încerca să facă mai mult.
Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că efectul crizei a afectat anumite țări din Europa de Est, chiar și țări care sunt membre ale Uniunii Europene. Sărăcia pe care noi o credeam eradicată ireversibil își arată colții din nou. Sunt țări, chiar și în România sunt comunități, în care nivelul de viață a scăzut.
Indiferent ce programe ar pune guvernele în aplicare, ele sunt întotdeauna vulnerabile la fluctuațiile de venituri pe care guvernele le pot aloca. De aceea este important ca prin parteneriatul cu sectorul privat să se transfere și o serie de responsabilități de genul celor de care vorbeam și asta nu se poate întâmpla decât într-o piață în care există încredere între guvern și sectorul privat, într-o piață în care există transparență, o piață în care sectorul privat are convingerea că politicile, reglemntările vor fi din ce în ce mai favorabile extinderii afacerilor. Dacă aceste lucruri se întâmplă sau nu în România vă las pe Dvs, să judecați. Noi avem datoria, ca cea mai mare agenție a sistemului Națiunilor Unite, singura care este alocată dezvoltării umane, să ne asigurăm că am contribuit și contribuim la schimbarea culturii de bussines, a modului în care afacerile funcționează pentru integrarea celor cu venituri mici și că lăsăm celor care urmează un sistem global stabil, în care marile probleme să nu pună în pericol umanitatea.
Sunteți plecată din țară de muli ani, ați lucrat în medii diferite, ați călătorit mult. Cum se vede România din afară?
România s-a văzut foarte tare din Irak prin faptul că am contribuit la forța multinațională, am avut un rol în reconstrucția Irak-ului. Mă refer la rolul pe care țara l-a avut, nu la rolul meu. Sigur că și eu chiar dacă am lucrat pentru Banca Mondială și ONU, sunt întâi de toate cetățean român. Țara s-a văzut ca fiind un partener de nădejde într-o situație de criză în care era important să ne onorăm obligațiile, să fim prezenți până la capăt și să arătăm că suntem pregătiți pentru a contribui la un proces de pace care a fost destul de controversat. Dacă ar fi să parafrazez un personaj în viață, ar trebui să spun că acesta a fost singurul război pe care noi l-am început și l-am terminat având aceiași aliați și ne-am comportat exemplar. România a fost ultima țară care s-a retras din teatrul de operații și ne-am făcut datoria așa cum a trebuit. Așa s-a întâmplat și în Afganistan. Nu amfost prezentă acolo, dar nu am niciun dubiu, știind calitatea suportului nostru militar în Irak, îmi imaginez că și în Afganistan ne-am omportat la fel de bine.
Altceva se întâmplă însă atunci când este vorba despre o țară al cărui proces de modernizare ar trebui să fie mai rapid. O țară care ar trebui să aibă un rol în cooperarea internațională la fel cum au alte țări. Turcia, spre exemplu, contribuie la dezvoltarea Africii Sub-Sahariene pentru a sprijini dezvoltarea unei populații, dar și, bineînțeles, pentru a-și deschide niște piețe în viitor. Țări, la fel de mici ca Romînia, sunt prezente în dezvoltarea internațională. Să iau un exemplu care este puțin extrem. Să luăm exemplul Japoniei, care a trecut prin niște calamități, dar a rămas în continuare un jucător important în cooperarea internațională. Țări care au plecat de la aceeași linie de start ca și noi la un anumit moment de timp au înțeles că este important să existe în cooperarea internațională, că este foarte important să fii activ în solidaritatea globală, să înțelegi care sunt temele actuale, să vrei să participi la stabilizarea din punct de vedere economic și social a planetei.
Credeți că România poate avea ceva de spus în proiectele majore de cooperare globală?
Aici cred că mai sunt multe de făcut. Indiferent de problemele pe care le avem acasă, dacă înțelegem să fim un partener activ în dezvoltarea globală, probabil am primi și mult mai mult sprijin. Aici, România nu a fost foarte vizibilă, cel puțin așa văd eu. Mi-aș fi dorit foarte tare ca la reuniunile la care sunt alte țări la masă și vorbesc despre realizările lor în cooperarea internațională să aibă și România ceva de spus. Poate că a fost o conjunctură cu acest efort de integrare în UE, care a fost destul de dur și de costisitor din punct de vedere social, probabil că încă mai trecem printr-un proces de maturizare politică, nu știu ce să spun. Dar m-aș bucura ca România să joace în cooperarea internațională un rol mai important. Acum, la ora la care vorbim, România este una din cele 21 de țări care dețin vicepreședinția Adunării Generale a Națiunilor Unite, o poziție extraordinar de importantă. Pe durata pe care suntem acolo ar fi foarte important pentru noi să jucăm un rol și cred eu că este loc suficient să aducem o contribuție având în vedere că sunt atâtea teme globale de mare anvergură în clipa asta pe agenda ONU. Vom fi în această poziție până în septembrie 2014, adică până aproape de momentul în care se va încheia perioada dedicată celor opt obiective ale mileniului și noua listă de obiective globale pentru dezvoltare globală este gata. Deci, în această perioadă de trasare a noilor obicetive globale, România se află în poziția respectivă.
Ați avut vreodată dificultăți în a spune că sunteți româncă?
Ca român, sunt convinsă că România are oameni de mare valoare, am cunoscut în multele mele deplasări în străinătate oameni de mare ținută profesională, oameni tineri, oameni extraordinar de bine pregătiți care se simt mai apreciați și mai integrați afară decât acasă. Probabil cum toți avem această nevoie de apartenență la o identitate, la o națiune, la un spațiu, orice român s-ar întoarce dacă ar simți că și acasă poate să aibă o viață la același nivel și să poată să contribuie la binele țării lui. Dacă ne uităm la cifrele migrației și vedem că mult mai mulți pleacă decât cei care se întorc, este un semn că acasă mai sunt multe de făcut.
Au fost foarte multe situații când eram în Irak și în care mergeam la masă cu colegii când, după știrile CNN mai aflam că s-au întâmplat lucruri rele în România. Au fost multe documentare legate de traficul uman în care România nu arăta foarte bine, au fost și incidente mai izolate în care românii plecați din țară au încălcat legea. În Irak, unde cele mai importante evenimente erau știrile pe care le vedeam direct în teatrul de operații sau la televizor, aceste lucruri deveneau foarte vizibile. Am un sentiment de frustare, și nu vreau să-l ascund, și anume percepția că în România mai sunt foarte multe probleme nerezolvate face ca țara în sine, ca cetățenii ei, să nu fie întotdeauna la valoarea lor. Dar cred că percepțiile trăiesc mult mai mult decât faptele. Probabil că și dacă le-am rezolva pe toate într-un an de zile, niște mulți ani după încă ar exista suspiciunea că avem probleme nerezolvate. Prin urmare nu numai rezolvarea lor ar fi ceea ce ar trebui să se întâmple, dar și o campanie foarte agresivă de a promova România cu tot ceea ce are ea mai bun. Și cred că ar trebui să ne regăsim aceste resurse să fim mândri și de ceea ce suntem, și de ceea ce putem face. Faptul că suntem înconjurați de o popularitate negativă, să spunem, ne-a redus și nouă capacitatea de a mai crede că lucrurile se pot îmbunătăți. Este așa un cerc vicios în care trebuie să se întâmple ceva ca această serie neagră de evenimente care afectează imaginea României să se întrerupă și să ieșim la liman cu ceea ce suntem noi în varianta noastră pozitivă. Este important ca politica din România să fie pozitivă, este important să vrem cu toții să fim responsabili de ceea ce facem și să răspundem realmente pentru ceea ce facem. Avem nevoie de o reală transformare la nivel cultural, la nivel de mentalități. Reforma culturală trebuie să vină înainte de orice reformă economică și socială. Încă nu și-a consumat ultimul act. Mai sunt lucruri pe care trebuie să le învățăm uitându-ne afară. Mă întreb de ce Danemarca este o țară fără corupție, iar România încă are această problemă? Mă întreb de ce Butan, o țară din Asia, este cea mai fericită țară de pe planetă, iar dacă ne uităm la indicatorii României vedem că oamneii sunt din ce în ce mai nefericiți și mai neîmpliniți. Dacă mai sunt însă lucruri pe care trebuie să le învățăm de la alții trebuie să ne uităm și să le învățăm. Cei care ajung însă în funcții cheie, primind acest uriaș transfer de încredere de la cei care se duc la vot, poatră în mâinile lor destinele tuturor și ar trebui să înțeleagă că politica înseamnă să fii în slujba tuturor celorlați decât a-ți sluji propriile interese. Cât va dura timpul în care vom ajunge aclo, nu aș putea să spun. Știu însă că sunt foarte mulți români, ca și mine, care așteaptă să se întâmple acest lucru. (pentru Timpromânesc.ro, a consemnat Antuanela Roșioru)