Într-o analiză pentru CEPA, Emil Avdaliani, director de studii din Orientul Mijlociu la think-tank-ul georgian Geocase, semnalează existența, concomitent, a trei crize de-a lungul frontierei cu Rusia, turbulențe geopolitice de care Kremlinul ar putea profita.
Pornind de la criza migranților care se desfășoară la granița dintre Belarus și Polonia, Avdaliani trece în revistă trei riscuri pentru activități maligne ale puterilor străine în regiunea extinsă a Mării Negre.
Criza migranților care se desfășoară la granița belarusă-polonă este cea mai presantă și urgentă. De câteva luni, Aliaksandr Lukashenka și serviciile sale de securitate au condus mii de migranți din Orientul Mijlociu către granița UE. În mod oficial, Rusia s-a distanțat de criză, președintele Vladimir Putin negând implicarea în orchestrarea acestei crize. Însă vecinii care au experiențe nefericite în relațiile cu Rusia sunt cel puțin sceptice. În primul rând, drama imigranților din Belarus are o asemănare ciudată cu evenimentele din 2016, când Kremlinul a declanșat un val brusc de migranți din lumea în curs de dezvoltare peste granițele arctice ale Finlandei și Norvegiei. În al doilea rând, puțini cred că regimul lui Lukașenko este suficient de organizat pentru a orchestra evenimente de complexitate pe două continente.
De asemenea, trimiterea rapidă a Rusiei de avioane avansate de luptă și parașutiști (dintre care doi au murit în timpul exercițiului) la granița dintre Belarus și Polonia și atitudinea lui Putin față de cancelarul Germaniei, Angela Merkel (pe care a direcționat-o să discute direct cu Lukașenko) sunt semnale evidente de aprobare o poziţiei Belarus. Singurul moment în care Rusia a luat atitudine a fost când Lukașenko a amenințat cu întreruperea aprovizionării cu gaze către Europa. De asemenea, în context, nu poate fi neglijat nici faptul că Rusia și Belarus au convenit recent asupra unor pași suplimentari către statul lor de Uniune.
Și spre sud, în estul Ucrainei, se adună norii. Luptele cu separatiștii ruși din Donbas se înrăutățesc, iar încălcările de încetare a focului sunt frecvente. Briefing-urile americane sugerează acum că aproximativ 100.000 de militari și cantități mari de echipamente blindate sunt situate în apropierea graniței și că se organizează mişcări militare pe timpul nopții. Acest lucru nu numai că urmărește desfășurarea marilor formațiuni rusești pentru exerciții în primăvară, dar se suprapune și cu o accentuare a retoricii anti-ucrainene din partea liderilor ruși, inclusiv a lui Putin, care au pus sub semnul întrebării dreptul țării la o existență independentă. Kremlinul a sporit finanțarea pentru Donbas și a promis sprijin umanitar pentru regiunile controlate de rebeli, facilitând astfel comerțul dintre Rusia și părți din Donețk și Luhansk.
Concluzia este că Rusia pune Ucraina din nou pe ordinea de zi și – așa cum au prezis unii – forțează administrația Biden să ia din nou în considerare competiția cu Rusia, în ciuda dorinței sale de a o trece în plan secund și de a se concentra pe China. Putin și consilierii săi rămân hotărâți să construiască o sferă de influență aproape exclusivă în vecinătate, iar în gândirea sa geopolitică Ucraina este bijuteria coroanei. Dacă Rusia caută în sfârșit o soluționare pentru războiul început în urmă cu șapte ani, aceasta ar implica acordul Ucrainei de renunțare la controlul regiunilor de est, plus angajamentul de a nu se alătura instituțiilor economice și militare occidentale. Și nu există niciun semn că Ucraina va fi de acord cu astfel de constrângeri asupra suveranității sale.
Mai la sud, în Caucazul de Sud, Georgia, singurul partener al Occidentului în regiune, suferă o criză continuă în urma alegerilor din octombrie și a revenirii în țară a fostului președinte Mihail Saakașvili (aflat în închisoare, în greva foamei). Iar Rusia pândește și aici. Poate că nu orchestrează, ca în Belarus, o criză, dar beneficiază de faptul că presa rusă a prezentat evenimentele din Georgia și tensiunile recurente cu partenerii occidentali, în special cu Uniunea Europeană (UE). Ca întotdeauna, haosul – uneori ca rezultat al interferenței directe a Rusiei, alteori nu – încetinește țările candidate să îndeplinească condițiile de membru ale organizațiilor occidentale, încurajând în același timp țări europene cu simpatii față de Rusia și sceptice față de extindere, ceea ce îngreunează implicarea organizațiilor occidentale.
Prof. Avdaliani subliniază că obiectivul strategic al Rusiei este menținerea puterii în statele vecine și ținerea Occidentului la distanță. Iar instabilitatea politică servește acestui scop. Belarus, Ucraina și Georgia sunt trei exemple în care umbra Kremlinului își face simțită prezența. În unele cazuri, pentru a impulsiona lucrurile, recurge la presiune militară, dar în alte situații doar stă și așteaptă. Tiparul semnalează însă o utilizare inteligentă a oportunităților pe măsură ce acestea apar, exploatând spațiul oferit de Occident.
Văzuți din perspectivă pe termen lung, anii 1990 și 2000 au fost o perioadă de declin lent, dar constant, a influenței ruse în ceea ce a fost Uniunea Sovietică. Din punctul de vedere al Kremlinului, actuala perioadă este mult mai productivă, cu câștiguri concrete și inversarea expansiunii militare și economice a Occidentului. Pentru Putin și miniștrii săi, pare probabil că SUA consideră că apărarea Ucrainei, Georgiei și chiar implicarea în criza de graniță dintre Belarus și Polonia este mai costisitoare decât potențialele beneficii de a avea aceste țări în perimetrul geopolitic al occidental.
Terenul pare acum pregătit pentru o inversare a câștigurilor geopolitice ale Occidentului, iar actualul ritm pare programat să se suprapună cu o schimbare geopolitică mai amplă, și anume recalibrarea politicii externe a SUA către Asia de Est.
Articolul original AICI.