Eurostat a publicat date privind durata vieții active de muncă în statele europene, în anul 2021. Este un clasament care arată, încă o dată, diferențele care există între Europa de Nord și cea de Sud, între zona performantă și riguroasă, așa cum sunt considerate statele nordice și cele supuse tentației lejerității în privința datelor bugetare, a nivelului datoriei publice și chiar în ceea ce privește intensitatea și durata muncii, cum sunt văzute statele din sudul Europei.
Concret, pe primele locuri în clasamentul european se situează Țările de Jos – 42,5 ani, Suedia – 42,3 ani, Danemarca – 40,3 ani, apoi Finlanda, Estonia și Germania cu 38,8 ani. Pe ultimele locuri se află Grecia – 32,9 ani, Italia – 31,6 ani și România cu 31,3 ani. Media europeană este de 36,8 ani.
În ceea ce privește, situația bărbaților, cel mai mult lucrează olandezii, 44,3 ani, și cel mai puțin bulgarii – 34,6 ani și românii – 35 ani. La femei, pe primul loc, se află Suedia, cu 41 de ani, iar pe ultimele locuri sunt România, 27,4 ani, și Italia, 26,9 ani.
O ciudățenie poate fi numită Lituania, acolo unde femeile au o perioadă de muncă mai îndelungată decât bărbații, la care se adaugă și alte câteva state care au cifre apropiate între persoanele masculine și cele feminine, precum Estonia, Letonia și Finlanda.
După cum se poate vedea, există diferențe semnificative la nivel european, între statele membre, atât în ceea ce privește media în total, cât și media pentru bărbați, respectiv, pentru femei.
România se află pe ultimele locuri în ierarhiile europene
Și totuși, anul 2021 nu a adus schimbări importante în ceea ce privește durata vieții profesionale. Pandemia a modificat modul de lucru, prin introducerea pe scară largă a telemuncii și a regimului hibrid, dar nu și în ceea ce privește legislația privind perioada de muncă, respectiv vârsta de retragere la pensie sau numărul de ani lucrați pentru a realiza stagiul complet de cotizare.
Din aceste puncte de vedere, în România nu s-a schimbat nimic, iar locul ocupat în ierarhia Uniunii Europene, și anume ultimul, este cauzat de vechile probleme ale sistemului de muncă și nu de apariția pandemiei.
Sunt cunoscute „punctele slabe” din piața muncii și cele referitoare la timpul de lucru pe parcursul întregii vieți profesionale.
Sunt două aspecte importante. Pe de o parte, marile derogări făcute pentru așa-numiții pensionari speciali. Sunt categorii întregi de angajați care beneficiază de o legislație specială privind vârsta de ieșire din activitate. Legislația și realitatea aplicării ei duc la situații aberante privitoare la ieșirea la pensie, ceea ce în mod evident, se reflectă și în datele statistice.
Pe de altă parte, există în continuare pe piața forței de muncă din România zone în care se lucrează „la gri” sau „la negru”. În ambele situații, lucrătorii care acceptă să muncească în acest regim, fără contract legal, pierd timp și bani în ceea ce privește ieșirea la pensie. Desigur, și statisticile sunt afectate pentru că pentru o perioadă de timp, unii muncitori se află în afara sistemului oficial.
Oricâte explicații ar exista, realitatea statistică nu poate fi contrazisă.
În România, numărul de ani de muncă este cel mai mic din toate țările Uniunii Europene. Efectele acestei situații se văd astăzi și vor fi vizibile și în viitor. Este vorba despre un nivel scăzut al contribuțiilor sociale achitate de către actualii angajați și de o durată redusă de timp, fapt ce influențează capacitatea bugetului de asigurări sociale de a plăti actualele pensii.
În plus, salariații actuali, care lucrează o perioadă mai scurtă de timp, vor fi afectați și în ceea ce privește nivelul viitoarei pensii.
Numărul de ani de muncă dintr-o țară nu arată neapărat hărnicia cetățenilor ei, ci este rezultatul mai multor parametri, printre care, funcționalitatea pieței muncii, eficiența instituțiilor statului, legislația sau nivelul și tipul investițiilor. În mod cert, însă, durata perioadei active de muncă influențează întreaga societate și nu doar economia. Sursa: Rfi.ro
