Conservatorii britanici au anulat o schemă pentru sezonieri, care a permis muncitorilor români şi bulgari să culeagă fructe şi legume în Marea Britanie, notează The Guardian. Măsura pare să facă parte dintr-un demers pe termen scurt circumscris politicii anti-imigraţie, lucru care a produs indignarea cultivatorilor, sistemul fiind considerat o bună sursă de profit. Politicienii conservatori din circumscripţiile rurale au preluat această cauză, sugerând, prin vocea lui Peter Luff, că: „Experienţa de zeci de ani este că muncitorii britanici nu doresc să facă acest lucru Acestea sunt locuri de muncă temporare”.
Acest tip de dezbatere duce spre o ambiguitate a conservatorismului: pe de o parte, acuză lucrătorii din Marea Britanie pentru a nu fi suficient de competitivi, în timp ce ridică în slăvi virtuţile migranţilor care muncesc din greu, pe de altă parte, acuză imigraţia pentru subminarea coeziunii sociale şi diluarea consensului naţional. Acest argument trece de graniţele Marii Britanii. Oriunde există fructe de cules, fie în Statele Unite, Noua Zeelandă sau Worcestershire, lucrătorii sunt imigranţi. Iar argumentul invocat este că lucrătorii „indigeni” nu pot sau nu vor să facă o astfel de activitate. Există de multe ori un subtext rasial, cu presupunerea că lucrătorii imigranţi au o capacitate specială pentru munca de slugă pe care o desfăşoară. A fost o ocazie de a testa acest argument în Canada, la sfârşitul anilor 1990, când guvernul a trecut la un program de pedepsire a „Farmfare”, pentru beneficiarii de ajutor social, care erau obligaţi să se înscrie pentru culesul de fructe în Ontario. Opoziţia faţă de acest program a venit de la sindicate şi biserici. Dar şi cultivatorii s-au opus, preferând să utilizeze lucrători străini. Argumentul lor principal a fost că lucrătoriii străini sunt mai „disciplinaţi” decât muncitorii canadieni care primeau ajutoare. Criteriile de selecţie pentru programele de lucru sezoniere a însemnat că erau aproape întotdeauna săraci, cu un număr mare de persoane aflate în întreţinere. (Un model similar de selecţie a fost descoperit în programul de lucru sezonier din Noua Zeelandă.) Aceşti lucrători erau prost plătiţi, supuşi la munci silnice pe care le făceau bine, pentru că aveau multe guri de hrănit. Mai mult, ei erau „acolo”: trăiau în apropierea fermelor, mai degrabă decât să vină din oraşe. Candidaţii la Farmfare, pe de altă parte, erau „indisciplinaţi”. Chiar dacă ar fi putut fi instruiţi, cetăţenia canadiană însemna că aveau prea multe alternative, pentru a-şi face griji privind reangajarea. Structurile rasiale ale capitalismului global a disciplita lucrătorii străini, făcându-i mai timizi, mai maleabili şi mai muncitori.
Preluând materialul din presa britanică, Rador atrage atenția că aceasta este doar o parte a poveştii. Cheia aici este costul forţei de muncă. Argumentele de mai sus implică faptul că lucrătorii „autohtoni” rămân şomeri pentru că refuză să accepte munca degradantă. Dar cazul culegătorilor de fructe din Marea Britanie ilustrează ceea ce este în neregulă cu acest argument. Un raport detaliat privind lucrătorii sezonieri din Marea Britanie indică unele caracteristici distinctive ale acestui tip de muncă. Muncitorii, în mare parte din România şi Bulgaria, sunt plătiţi cu salariul minim, cu toate că rata efectivă este mult mai mică. Ei au câteva ore pe săptămână, probabil până la 18, şi sunt cazaţi colectiv în complexe demontabile şi rulote, cu o deducere din salariu. Există o serie de factori care scad costul acestei munci. În primul rând, muncitorii provin din ţări în care costul vieţii este mai mic decât în Cambodgia sau Republica Dominicană, pentru a da două exemple. Ei pot avea în întreținere persoane cu mult mai puţin în lire sterline decât ar avea nevoie în cazul în care ar trebui să întreţină o familie din Marea Britanie. În al doilea rând, fiind cazaţi colectiv se reduc semnificativ costurile de trai, mai ales că ei locuiesc înghesuiţi. În al treilea rând, în timp ce Bulgaria şi România sunt membre ale UE, supuse unor restricţii „temporare” cu privire la dreptul cetăţenilor de a călători într-o serie de ţări, inclusiv Marea Britanie. Acest lucru face situaţia lor propice pentru aranjamente speciale de muncă, şi în special pentru munci sezoniere. Şi statutul lor precar înseamnă că nu au de ales şi trebuie să accepte condiţii jalnice.
Acestea sunt condiţii materiale care nu au nimic de-a face cu alegerile făcute de lucrători. Există câţiva lucrători din Marea Britanie care, plătind chirii normale şi costuri de trai, ar fi apţi fizic să trăiască dintr-o astfel de muncă pentru a-şi întreţine familia. Acesta este motivul pentru care modelul tipic este faptul că disponibilitatea lucrătorilor migranţi creează noi locuri de muncă în perioadele de creştere. Cu oferta muncii ieftine, disciplinate, angajatorii scot locuri de muncă pe care altfel nu le-ar putea susţine. Acesta este un sistem urât, de exploatare: acesta este capitalismul pentru voi. Cu toate acestea, alternativa guvernului de anula pur şi simplu schema nu este bună pentru nimeni în afară de reacţionarii care iubesc UKIP. La urma urmei, aşa cum spunea Joan Robinson: „Nefericirea de a fi exploatat de către capitalişti nu este nimic în comparaţie cu nefericirea de a nu fi exploatat deloc”.