Decizia președintelui american Donald Trump de a-l elimina pe generalul iranian Qassem Soleimani a fost un act justificat, care schimbă semnificativ jocurile în Orientul Mijlociu, și care are implicații geopolitice, militare și simbolice majore nu doar pentru această regiune, ci pentru întreg mapamondul. Aceasta este opinia mai multor analiști de peste ocean, care se referă la rolul jucat de temutul comandant al forţei Al-Quds, unitatea de elită a Corpului Gardienilor Revoluției Islamice, în uciderea a sute de militari americani, la ajutorul oferit dictatorului Bashar al Assad în masacrarea a sute de mii de sirieni, la sustinerea acordată rebeilor houthii din Yemen și la implicarea sa directă în reprimarea sângeroasă a sute de manifestanți irakieni care au demonstrat săptămânile trecute împotriva influenței regimului de la Teheran în propria lor țară.
Pe de altă parte, experții susțin că moartea lui Soleimani ar putea atrage represalii din partea Iranului, care are la îndemână câteva variante pe care le poate folosi ca să atace interesele Statelor Unite în regiune și în alte părți de pe glob.
Generalul Soleimani și Abu Mahdi al-Muhandis, comandantul militiei Kata’ib Hezbollah – un grup paramilitar irakian, care face parte din Forțele de Mobilizare Populare (PMF), susținute de Iran – au fost uciși, vineri, pe aeroportul din Bagdad, într-un atac cu rachete lansate de o drona MQ-9 Reaper. Atacul împotriva convoiului format din două masini, în care se aflau Soleimani, al-Muhandis si alte câteva persoane, a fost ordonat de președintele american Trump. Atât Soleimani, cât și Abu Mahdi al-Muhandis se aflau pe lista persoanelor desemnate ca teroristi de catre Departamentul de Stat de la Washington.
Pentagonul a transmis că atacul a avut drept scop „descurajarea planurilor viitoare de atac iraniene,” în condițiile în care Soleimani era șeful forțelor Al-Quds și arhitectul răspândirii influenței militare a Iranului în Orientul Mijlociu.
Dar care sunt motivele pentru care eliminarea lui Qassem Soleimani a fost considerată justificată de către analiștii americani?
Motivația militară. Soleimani nu era un general obișnuit dintr-o tară străină. El a fost un comandant combatant inamic activ, care a colaborat îndeaproape cu alți dușmani activi ai Statelor Unite. De ani de zile, forțele aflate sub comanda și controlul lui Soleimani au realizat atacuri directe împotriva Statelor Unite, au furnizat arme forțelor proxy ale Iranului din Orientul Mijlociu și au omorât sute de militari americani, rănind alte câteva mii. Anul trecut, de exemplu, Departamentul de Stat afirmă că numărul americanilor uciși de forțele proxy ale Iranului în Irak a fost de 608 începând din 2003.
Într-un mesaj text adresat generalului David Petraeus, comandantul forțelor aliate din Irak în acel moment, Soleimani însuși s-a lăudat odată că ”ar trebui să știți că eu, Qassem Soleimani, controlez politica Iranului în ceea ce privește Irakul, Libanul, Gaza și Afganistanul. Și într-adevăr, ambasadorul din Bagdad este membru al Forței Al-Quds. Iar persoana care-l va înlocui este membru al Forței Al-Quds”.
În 2013, revista The New Yorker l-a descris pe generalul iranian că ”a căutat să remodeleze Orientul Mijlociu în favoarea Iranului, funcționând ca o persoană influentă care trage sforile și ca forță militară: asasinându-și rivalii, înarmându-și aliații și, timp de mai bine de un deceniu, dirijând o rețea de grupări militante care au ucis sute de americani din Irak.”
Cel mai recent, în urmă cu câteva zile, milițiile șiite aflate sub influența și, foarte probabil, controlul său direct, au atacat forțele americane din Irak și au asediat ambasada Statelor Unite la Bagdad, incidente care au dovedit că comandantul forţei Al-Quds, cunoscută pentru operațiunile efectuate în afara teritoriului iranian, continuă să reprezinte o amenintare pentru securitatea SUA.
Motivația legală. Analiștii notează că un aspect de bază al legii conflictului armat este acela că, pentru combatanții din tabăra adversă, comandanții militari sunt o țintă legitimă. Potrivit acestora, Soleimani acționa într-un teatru de război nu ca oaspete diplomatic al guvernului irakian, ci mai degrabă ca un aliat combatant al milițiilor șiite, respectiv acele grupări care atacaseră o bază a SUA și uciseseră un contractor american, după care au atacat ambasada americana la Bagdad. Mulți analiști conservatori afirmă că Statele Unite și Iranul se afla în război încă din 1979, anul în care islamiștii au luat cu asalt ambasada SUA de la Teheran și au ținut ostatici zeci de americani, iar eliminarea lui Soleimani, considerat principalul arhitect al politicii iraniene de agresiune în Orientul Mijlociu și unul dintre inamicii principali ai Statelor Unite, ar fi trebuit făcută cu mulți ani în urmă.
Motivația strategică. De la venirea la putere, în urmă cu aproape trei ani, Administrația Trump a adoptat o atitudine tranșantă împotriva Iranului, cerându-i constant regimului de la Teheran să-și schimbe atitudinea, condamnând activitățile sale regionale, sprijinul acordat terorismului și ambițiile nucleare ale republicii islamice (în perioada scursă de la retragerea Statelor Unite din acordul nuclear cu Iranul, oficialii de la Washington au intensificat în mod constant presiunea economică asupra asupra regimului iranian și au implementat o serie de sancțiuni împotriva exporturilor sale de petrol și ca pedeapsă pentru sprijinul acordat unor forțe proxy, precum Hezbollah. Anul trecut, Statele Unite au desemnat Corpul Gardienilor Revoluției ca fiind o organizație teroristă).
În același timp, regimul de la Teheran se confruntă cu provocări interne majore. Economia iaraniană suferă ca urmare a sancțiunilor americane, guvernul s-a confruntat cu proteste interne masive, iar manifestațiile anti-Iran care au avut loc în Irak arată ca irakienii s-au saturat de influenta regimului ayatollahilor în afacerile lor interne. Pe scurt, decizia lui Trump de a-l elimina pe cel considerat cel mai important membru al regimului iranian (mai puternic chiar decât Liderul Suprem, Ali Khamenei) a avut la bază convingerea că un Iran slăbit politic, economic și militar nu va putea reacționa împotriva americanilor așa cum se laudă conducătorii săi, în condițiile în care regimul de la Teheran este acum mai vulnerabil decât oricând și nu mai beneficiază de principalul său strateg militar.
Nu puțini sunt cei care susțin și că lovitura mortală împotriva lui Soleimani nu trebuie privită ca dovada unui ”intervenționism nechibzuit”, ci aplicarea doctrinei ”America First” promovată de către administrația liderului republican. ”Iranul știe acum că America nu este constrânsă de de regulile de angajament ce respectă corectitudinea politica și nu mai acționează având iluzii cu privire la mituirea unui regim jihadist pentru a face pace”, a scris revista conservatoare The Federalist, referindu-se la momentul în care administrația președintelui Barack Obama ar fi oferit peste un miliard de dolari regimului de la Teheran pentru a-l convinge sa semneze acordul nuclear în 2015. Acest acord, susțin ei, nu a contribuit aproape deloc la modificarea atitudinii agresive a Teheranului și nu a făcut altceva decât să cumpere o „pace falsă.”
Motivația practică. Americanii l-au eliminat pe Soleimani pur și simplu fiindcă au putut face asta și beneficiază de resurse economice, financiare și militare care le permit să-și urmărească dușmanii oriunde în lume. După raidurile împotriva lui Osama bin Laden în Pakisan și Abū Bakr al-Baghdadi în Siria, Statele Unite au dovedit din nou că nu vor renunța să-i atace pe cei mai importanti dușmani ai lor oriunde în lume. Iar generalul Soleimani se afla de o buna bucata de vreme pe lista țintelor americane.
Unii comentatori cred că lovitura împotriva comandantului Al-Quds poate fi interpretată și un semnal pentru dictatorul coreean Kim Jung Un și alți lideri străini care sunt cunoscuți pentru retorica lor agresivă la adresa Statelor Unite. Aceștia ar putea plăti un preț serios dacă ar pune în pericol vietile americanilor, iar puterea acestui element de descurajare, atât la nivel psihologic, cât și la nivel material, nu poate fi respinsă cu ușurință.
Comentatorii punctează, în acest context, ca Administrația Trump a acționat cu o reținere evidentă în ceea ce privește regimul iranian, impunând lent și metodic presiunea economică în timp ce a vorbit constant despre dialogul diplomatic. Sub Trump, Statele Unite au evitat acțiunile militare directe împotriva iranienilor până în momentul în care bunurile și viețile americanilor au fost amenințate în mod repetat. Eliminarea lui Soleimani a arătat că americanii vor raspunde acestor atacuri cu o forță copleșitoare ce va viza inclusiv conducerea militară de la Teheran, nu doar forțele proxy iraniene, gen Hezbollah.
Motivatia internă. Eliminarea generalului Soleimani a fost facută de catre Trump, cred unii analiști, și din considerente politice interne. De câteva luni, președintele republican se află în mijlocul unei anchete declanșate de democrații din Camera Reprezentanților, care vor să-l înlăture din funcție. Președintele a fost deja pus sub acuzare, urmând ca senatorii să decidă soarta sa. Atacarea generalului iranian ar putea avea darul de a distrage atenția de la problemele constituționale cu care se confruntă Trump.
De asemenea, după loviturile decisive aplicate Statului Islamic și după uciderea lui al-Baghdadi, Trump a mai eliminat un adversar de temut al Statelor Unite. Este o victorie pe care baza sa electorală o va aprecia cum se cuvine și care va întări suportul ei pentru liderul republican, aflat în plină campanie de realegere pentru Casa Alba. Iar faptul că Trump a vorbit de cele 52 de ținte iraniene pe care SUA le au deja în colimator, cu referire directă la numărul de ostatici americani ținuti captivi de iranieni pentru mai mult de un an, este clar o încercare de a specula momentul și de a apela la conștiința patriotică a americanilor care nu au uitat de umilința la care au fost supuși de Iran la sfârșitul anilor 70 (În acest caz însă, foarte multe vor depinde de cum vor reacționa iranienii, iar pariul electoral al lui Trump nu este unul cert dacă, de exemplu, Statele Unite vor fi atrase într-un razboi cu Iranul).
Reactia iraniană
Moartea generalului Qassem Soleimani în atacul cu rachete americane a fost urmata de o avalansa de declaratii agresive si amenintari formulate de lideri politici, militari si religiosi de la Teheran. Multa lume se intreaba în acest moment cum va reactiona Iranul si daca îsi va pune în practica amenintarile cu care a bombardat Statele Unite în ultimele zile.
Unii experti cred ca există șanse mari ca Iranul să realizeze că a iritat prea mult Statele Unite, că l-a provocat și l-a luat peste picior de prea multe ori pe președintele american, fortându-l sa ordone o lovitură care, în final, nu a facut altceva decât sa raneasca Republica Islamică. În acest scenariu, Teheranul ar putea fi nevoit sa descaladeze el însusi situatia, cel putin în perioada urmatoare. Exista de altfel un precedent istoric: în 1988, după ce administrația presedintelui Ronald Reagan a scufundat mai multe nave din marina iraniană în Operațiunea Praying Mantis, Iranul a redus atacurile asupra navelor de transport din Golf, oferind Statelor Unite o victorie temporară.
Alti comentatori cred însa că Iranul va reacționa agresiv, atacând fie interesele americane, fie ale aliatilor lor din regiune. Iranienii ar încerca astfel să profite de o relativă slăbiciune a forțelor americane, epuizate după anii de conflicte din Irak si Afganistan, și o diviziune profundă a societății americane, sperând că atacurile lor le vor consolida sprijinul intern și vor forța opinia publică americană sa facă presiuni asupra administrației Trump să nu declanșeze un nou conflict în Orientul Mijlociu.
Experții cred că dinamica regiunii și, în special, felul în care forțele iraniene cât și cele americane sunt desfășurate și implicate în regiunea Golfului Persic, fac ca iranienii să aibă numeroase variante prin care ar putea să atace, să saboteze sau să hărțuiască Statele Unite și aliații lor. De exemplu, forțele iraniene sau cele proxy operează în apropiere de forțele SUA și cele susținute de americani atât în Irak, cât și în Siria. Iranul amenință în mod frecvent să perturbe comerțul mondial cu petrol prin blocarea Strâmtorii Hormuz. De asemenea, aliații Iranului din Yemen și Fâșia Gaza amenință în mod direct aliații americanilor din Arabia Saudită și Israel cu atacuri cu rachete.
Atacarea forțelor americane și aliate din Siria și Iran este una dintre opțiunile Iranului. Statele Unite au câteva sute de soldați în Siria, unde Iranul și milițiile aliate au o prezență militară semnificativă. Circa 5.000 de forțe americane de securitate activează în Irak, unde republica islamică rămâne un jucător influent. De asemenea, aproximativ 14.000 de soldați americani sunt prezenți în Afganistan, unde Teheranul a făcut o cauză comună cu talibanii în lupta împotriva Statului Islamic. Observatorii cred că Iranul are mijloace și resurse de a escalada tensiunile în oricare dintre aceste trei țări.
Milițiile aliate Iranului ar putea ataca cu rachete bazele americane din Siria și Irak. Multe dintre forțele care acționează în cele două țări sunt sprijinite de regimul de la Teheran. Folosirea forțelor proxy nu este o variantă deloc nouă pentru republica islamică.
Iranul a amenințat în repetate rânduri că ar putea perturba comerțul mondial cu petrol, dintre care o mare parte se desfășoară prin Strâmtoarea Hormuz. Aproximativ 18.5 milioane de barili de petrol pe zi sunt transportați pe calea navigabilă îngustă dintre Iran și Peninsula Arabică. După ce, la sfârșitul lunii aprilie trecute, Statele Unite au amenințat cu sancțiuni pe toate țările care vor importa petrolul iranian (într-un efort de a reduce la zero exporturile republicii islamice), Iranul a avertizat că ar putea închide strâmtoarea, o mișcare care ar afecta serios economia mondială.
Experții cred că, chiar dacă nu ar putea să exporte petrol prin ea, e puțin probabil ca Iranul să închidă Hormuz. Prin strâmtoare trec nu doar exporturile iraniene de petrol, ci și exporturile și importurile sale non-petroliere. ”Își vor tăia singuri gâtul dacă vor închide strâmtoarea”, a declarat Michael Knights, expert în regiune la Institutul Washington, un think tank american care studiază Orientul Mijlociu.
Una dintre variantele cele mai la îndemână pentru Iran ar fi atacarea și hărțuirea aliaților americani din regiune, între care Israel și Arabia Saudită. Teheranul susține financiar, logistic și militar organizația palestiniană Hamas, care a lansat constant 600 rachete către Israel din Fâșia Gaza.
De asemenea, Iranul ar putea să încurajeze rebelii Houthi din Yemen, cu care sunt aliați, ca să atace transporturile de petrol din Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite destinate Europei. (Cele două țări au preluat cota de piață a Iranului ca urmare a implementării sancțiunilor americane). În cursul actualului conflict din Yemen, rebelii Houthi au lansat deja rachete împotriva Arabiei Saudite.
Iranul ar putea lansa atacuri informatice masive împotriva Statelor Unite si aliatilor lor. Nu ar fi prima dată când se întâmplă un asemenea lucru, iar consecințele asupra economiei americane și a celei mondiale sunt imprevizibile.
Este greu de știut ce va face Iranul, dacă va ataca în final forțele americane sau aliate și cum vor reacționa Statele Unite în această situație. Merită însă să precizăm că posibilitatea izbucnirii unui conflict între Statele Unite și Iran a reprezentat constant una dintre cele mai mari mari amenințări la adresa păcii în ultimii ani, iar analistii au prevazut în mai multe rânduri ca cele două țări se vor ataca reciproc. Dacă moartea lui Soleimani va fi într-adevar scânteia care va aprinde acest conflict mocnit, următoarele zile și săptămâni ne vor lamuri.
Surse: TIME, BBC, CNBC, The Federalist, Military Times, G4Media.ro