De vorbă cu părintele Remus Grama, preotul primei biserici românești din America, Catedrala Ortodoxă Română ”Sf. Maria” din Cleveland (Ohio)
Cu părintele Remus Grama nu m-am cunoscut personal. Întâmplarea face ca o cunoștință comună să-mi povestească despre comunitatea de români din America de Nord și, printre altele, despre muzeul celei mai vechi biserici românești de pe pământ american, provocându-mă, într-un fel, să aflu mai multe despre ceea ce aveam să descopăr a fi o ”fereastră spre România” deschisă peste Ocean.
Ceea ce inițial credeam că va fi o știre despre un muzeu care jalonează urmele românismului pe pământ american s-a transformat într-o convorbire de câteva zeci de minute despre lunga istorie a emigrației românești și despre păstrarea identității românești la mii de kilometri de țară.
Ajuns în America în anii ‘80, preotul Remus Grama slujește la Catedrala Ortodoxă Română ”Sf. Maria” din Cleveland (Ohio), îngrijindu-se în același timp de conservarea urmelor lăsate de românii care au ajuns pe pământul făgăduinței, într-o istorie care coboară adânc în timp, până pe la jumătatea secolului XVIII, realizând o minuțioasă analiză a straturilor sociale care au construit comunitatea românească din America, generații care au avut un mare impact și în istoria României și în istoria diasporei de peste Ocean, chiar dacă termenul de diasporă este acceptat cu rezerve.
De la preotul Samoilă Damian și generalul George Pomuț la generațiile actuale
Părintele Grama readuce în actualitate istoria românilor americani, chiar de la primul român cunoscut acolo, preotul Samoilă Damian, care, preocupat de electricitate, a ajuns în America la jumătatea secolului al XVIII-lea pentru a se întâlni cu Benjamin Franklin.
Unul dintre faimoșii noștri români, cum îl numește părintele Grama, a fost generalul George Pomuț, din generația luptătorilor la 1848, pe vremea când Transilvania era partea a Imperiului Habsburgic. Român ortodox botezat la Gyula, Pomuț a devenit faimos în istoria Americii pentru că, voluntar în războiul de secesiune de partea Nordului, a condus bătăliile de la Savannah și Atlanta, și, în cele din urmă, a ajuns general de brigadă.
Pomuț a devenit atât de apreciat de americani, încât președintele Ulysse Grant l-a trimis ambasador al Statelor Unite la Sankt Petersburg, unde a activat până în 1888, în timpul său semnându-se contractul de cumpărare a Alaskăi. Deși era un om foarte bogat, nu se știe ce s-a întâmplat cu averile lui. Încercările Congresulului American, încă de la începutul secolului XX, de a recupera rămășițele generalului Pomuț au eșuat, după cum același rezultat l-au avut și demersurile comunității românești pe lângă președintele Iliescu de a sprijini identificarea urmelor generalului în actuala Rusie. Ni s-a răspuns că orașul s-a dezvoltat și nu se știe unde sunt rămășițele din cimitir, povestește, cu urmă de tristețe în glas, părintele Grama care vorbește despre recunoaștința americanilor pentru românul ajuns general, prin botezarea, cu numele lui, a unui crucișător american din perioada celui de-al Doilea Război Moldial. Ca el au mai fost și alții, adaugă părintele.
Grosul primei emigrații românești a ajuns în America din Ardeal, Bucovina, Banat, la sfârșitul secolului XIX, odată cu industrializarea, când românii din Imperiul Habsburgic, oprimați și umiliți, și-au căutat o scăpare în visul american. Au venit cu vapoarele cu aburi, au trecut Oceanul și au ajuns, în general, în zonele industriale din nordul Americii – Boston, New York, mergând pe o linie transversală spre apus către Philadephia, Pittsburg, Cleveland, Chicago, Detroit, Minnesota, conturând, într-un fel, și harta Episcopiei, care se va înființa în 1929. Așa s-a ajuns în timp ca în această parte a Americii să ia ființă aproximativ 40 de biserici românești, înființate, cum spune părintele Grama, nu de biserică, ci de nevoia oamenilor de a fi împreună.
Primul ziar românesc din America avea ca motto: ”Apare când am voie, timp si bani”
Prima biserică românească cu numele ”Adormirea Maicii Domnului”, la care slujește acum părintele Grama, a fost înființată în 1904 și ținea de Mitropolia Sibiului, iar primul preot venit în 1905 din România a fost părintele Moise Balea, pe care părintele Remus Grama îl descrie drept fiu de aurari, un tip curajos, dinamic, creativ, care a înființat 14 parohii și a publicat, în 1906, primul ziar românesc din America, pe vremea când nu exista internet și skype, al cărui motto era Apare când am voie, timp și bani. Tipărită aproape 100 de ani, publicația a încetat să mai apară prin anii 2000.
Ulterior au apărut și alte ziare românești, pentru că, după cum continuă părintele, unde se adunau doi-trei, apărea un ziar, existând chiar și o revistă de umor – Baba Caraba. Un ziarist român faimos la începutul secolului XX a fost Teodor Andrica, un preot care a pus patrafirul în cui și a devenit un faimos jurnalist la Cleveland Press. Ardelean din Șiria lui Slavici, Andrica a trecut Oceanul de vreo 42 de ori trimis de ziar, fiind cel care a surprins într-un articol primul Paști al românilor în Cleveland, moment surprins de părintele Grama într-un documentar despre istoria parohiei și despre care vorbește cu nostalgie: Neavând biserică, 12 români s-au adunat la răsăritul soarelui pe malul Lacului Erie și, cuprinși de dor și de jale, într-un moment de credință, neavând preot, neavând biserică, să primească Paști, să se împărtășească, au găsit viță de vie pe malul lacului, s-au împărtășit cu niște cârcei și au cântat ”Hristos a Înviat!.
Biserica, presa și societățile frățești au dus la stabilitatea comunităților românești din America
La coeziunea și stabilitatea comunității românești din America au contribuit nu doar biserica și presa, ci și societățile frățești, și ele apărute la începutul secolului XX, prima – ”Carpatina”- fiind o formă incipientă a asigurărilor de astăziă, la care românii contribuiau cu fonduri pe care le foloseau atunci când vreunul dintre ei se afla la ananghie. Astfel de societăți au apărut în toată America, reunindu-se în timp într-o alianță națională – Uniunea și Liga Societăților Frățești Româno-Americane.
În același timp, și bisericile și-au unit forțele și au dat naștere, în 1912, Protopopiatului Ohio și mai târziu, în 1929, Episcopiei Ortodoxe Române din America. Mișcarea a dus la organizarea unui congres la care a participat și un reprezentant al Mitropoliei Sibiului, părintele Trandafir Scorobeț (devenit ulterior episcop) și, mai târziu, tot într-un congres, s-a decis scrierea legiuirilor bisericii, determinând Patriarhia Română să-l trimită pe Preasfințitul Episcop Policarp Morușca, episcop al românilor din America. Întors în țară câțiva ani mai târziu, Policarp Morușca a fost reținut din cauza războiului, iar după instalarea comunismului nu i s-a permis să se întoarcă în America, murind, cum spune părintele Grama, captiv în propria țară.
Despre istoria bisericii românești din America în perioada comunismului, părintele Remus Grama vorbește cu tristețe: ”A fost reținut păstorul și turma s-a împrăștiat. După aceea a intervenit și securitatea, și influențe străine de biserică, care au înființat o episcopie fictivă, mai mult pe hârtie. E o poveste întreagă”. A fost un moment care aproape că a frânt legătura cu țara, pentru că biserica veche s-a rupt de Patriarhia Română, pe care o considera controlată de un guvern comunist, ateu. ”Era problema gravă și adâncă. Nu a fost un gest de anti-românism. Dimpotrivă, era exilul care a luat această hotărâre”, argumentează părintele.
Relația dintre cele două Biserici a fost, până în 1989, rece, peste Ocean preoții neslujind împreună, iar în țară vechea biserică fiind ștearsă din istorie, ca și cum nu a existat. După 1989, odată cu căderea comunismului, legăturile s-au restabilit.
În ciuda relației inexistente între cele două biserici, vechile parohii românești din America nu au rupt legătura cu țara, având, pe cât s-a putut, corespondență și vizite, dar mai ales mobilizări pentru sprijin în cazurile de forță majoră (cutremure, inundații), legături de la inimă la inimă. Pe de altă parte, exilul românesc și urmașii acestora (tineri care după război și-au creat propriul drum în societatea americană) au fost cei care, uzând de pârghiile democrației (declarații la Congresul american, acte de intervenție în unele cazuri), au militat împotriva comunismului. Dezghețul din anii 70 în relațiile româno-americane a mai detensionat situația, însă efectele sistemului totalitar erau resimțite nu numai în țară, ci și în comunitățile românești de peste Ocean.
Dacă în unele situații, cum a fost cea a părintelui Calciu, s-a putut face ceva, în altele lucrurile au rămas fără rezolvare. Părintele Grama povestește că, după plecarea din țară, locuința i-a fost confiscată și nu s-a mai putut întoarce (atunci – n.r.) nici pentru înmormântarea tatălui său. ”Cei plecați erau fugiți. Practic erau etichetați și aruncați la coșul de gunoi al istoriei”.
Degetul lui Dumnezeu în istorie
Dacă aș face o ilustrare a revoluției din România aș alege scena din Capela Sixtină, unde Dumnezeu îl atinge cu degetul pe Adam. Asta e simbolul revoluției. Nu am crezut niciodată că situația lumii de atunci, care părea scrisă în piatră, se va mai putea răsturna vreodată și a fost ceva incredibil, spune părintele Grama, care vorbește despre 1989 ca despre degetul lui Dumnezeu în istorie. Momentul era așteptat peste Ocean, unde se organizau demonstrații împotriva comunismului, iar vestea despre evenimentele din Timișoara i-a scos din nou în stradă, de data aceasta pentru rugăciune. Imaginea descrisă de părintele Grama, cu românii-americani ieșiți seara, cu lumânări aprinse, rugându-se pentru românii de acasă, într-o seară când ningea ca-n basme, este într-un puternic contrast cu ceea ce se întâmpla în stradă, în România, unde erau împușcați oameni.
Momentul de solidaritate nu s-a rezumat doar la atât, continuă firul relatării, pentru că în perioada care a urmat s-au făcut colecte de fonduri pentru cei necăjiți, de acasă, iar presa americană a urmărit nu doar ce se petrecea în România, ci și în cea mai veche comunitate românească de pe pământ american. Cu un ochi râd și cu unul plâng, a spus atunci părintele Grama ziariștilor de la USA Today, care au vrut să-i afle părerea după împușcarea soților Ceaușescu. Bucuria era pentru că românii dădeau jos o mare povară de pe umeri, tristețea – pentru că uciderea unor oameni în ziua Crăciunului este nefirească.
Decembrie 1989 a dinamizat și mai mult comunitatea, pentru că toți păreau să înțeleagă esența momentului și, la îndrumarea Înalt Preasfințitul Nathaniel, parohiile au colectat bani în toată America, în fonduri pentru sprijinirea României – Help for Romania Found și Help the Children. Cu aceste contribuții au fost trimise în țară și tone de carte medicală, rătăcită, nu prea se știe pe unde. Tot în acea perioadă, s-a făcut lobby pe lângă administrația americană astfel încât relațiile cu țara să se normalizeze. Cu acest sprijin, românii din America au militat pentru intrarea României în NATO, demers căruia i s-au alăturat românii de pretutindeni. Așa s-a ajuns ca atunci când s-a anunțat intrarea României în NATO, părintele Remus Grama, preotul celei mai vechii parohii românești de pe pământ american, să fie invitat la Casa Albă să rostească rugăciunea.
Acest lucru s-a întâmplat și între relația dintre cele două episcopii din America, în dorința de refacere a legăturii canonice cu Patriarhia Română, ceea ce, dacă ne luăm după faptul că preoții slujesc și se vizitează, pare că s-a reușit într-o oarecare măsură. ”Venim frecvent în țară, dar revenim cu dragoste acum”, adaugă părintele.
”Cea mai frumoasă biserică românească din America”
Atent la membrii comunității pe care o păstorește, părintele Grama conservă, cu evlavie, și urmele identității românești din America.
Prima biserică românească, Parohia ”Sf. Maria” (1904), a atras laolaltă nu doar sufletele românilor aflați departe de țară, ci și elitele culturii românești care au trecut, de-a lungul timpului, Oceanul. La câțiva ani după ridicarea bisericii, a apărut și primul teatru românesc (1907), iar câțiva ani mai târziu Corul ”Doina”, redenumit Corul ”George Enescu”, după ce, celebrul compozitor a acordat, în scris, permisiunea de a-i purta numele.
Evoluția societății americane a influențat și evoluția comunității românești, așa că, ampla mișcare demografică care a avut loc după anii 60 a făcut ca și biserica românească să-și mute locatia, in suburbia din vestul orasului.
Preoții care au slujit în acei ani – Ioan Truța (1928-1954) și Vasile Hațegan (1954-1982) – s-au îngrijit de zidirea noii biserici, descrisă acum drept ”cea mai frumoasă biserică românească din America”. Proiectată în stil maramureșan, noua biserică (cu o capacitate de 600 de locuri) are atașate o clădire pentru școală, pentru activitățile educative și culturale, o sală socială și un muzeu etnografic și de artă românească. Nu este din lemn, așa cum sunt ridicate bisericile din Maramureș, ci din cărămidă smălțuită, cu un acoperiș imens în stil maramureșean, din piatră de ardezie și în interior peretele între chinda bisericii și naos este din sticlă. Este o alură zveltă, superbă, de vreo 45 de metri înălțime, noua clădire a bisericii este o semnătură de arhitectură românească în peisajul american.
In 2014, cu ocazia celei de-a 110-a aniversări a Catedralei Ortodoxe Române Sf. Maria, muzeului i-a fost adăugată o nouă colecție – Expoziţia blazoanelor istorice ale provinciilor româneşti. Încrustate în marmură de Rușchița, efigiile provinciilor românești au fost rânduite în forma unui Pantheon în centrul căruia se află ”România în piatră”, o statuie semnată de Ioan Jalea, iar exponatele reamintesc de pavilionul românesc al Expoziţiei Internaţionale din New York, din anul 1938, de unde au şi provenit.
Tot din acea perioadă sunt și fotografiile-document realizate la școala sociologică a lui Dimitrie Gusti. În timp, muzeul a primit numeroase donații, printre care și o frumoasă brocadă cu crinii de la Balcic, adusă de Regina Maria.
Muzeul mai are ceva un element care trece în revistă istoria românilor: o friză istorică, un basorelief bătut în cupru de Marc Constantinesc și un colectiv de artiști, în prima jumătate a secolului trecut. Este o friză de 30 metri pe o parte, 30 de metri pe alta, înaltă de un metru, o istorie a României pornind de la daci și până în secolul trecut, care surprinde simbolic istoria poporului român: venirea lui Traian, popoarele migratoare, primele formațiuni statale, Ștefan cel Mare, Mihai Viteazu.
Muzeul are mii de costume populare românești originale, din toate provinciile țării, colectate în timp de la credincioși sau aduse din țară.
Alte exponate – ”Statuia Democrației și Libertății” a lui Oscar Hann, și statuia generalului Pomuț. În muzeu se mai află picturi purtând semnătura unor mari pictori români Grigorescu, Luchian, Ressu, Steriade, Dărăscu, precum și piese de argintărie, ouă încondeiate, covoare.
”Biserica noastră este unicat. Eu spun că este o biserică cu două misiuni: cea spirituală și cea culturală. Dar culturală nu numai la nivelul de a ne menține românismul, ci mai profund, în sensul că prin acest muzeu contribuim (si noi) la efortul celorlalte instituții semnificative”.
Se spovedesc în engleză
Dacă istoria trecută și trăită sunt atent conservate pentru comunitate, dar și pentru vizitatorii care au curiozitatea să-i treacă pragul, părintele Grama privește cu atenție și spre schimbarea actuală a comunității românești, înțelegându-i transformările și evoluțiile.
Dacă vârstnicii știu și vorbesc încă românește, treptat, generațiile tinere, chiar dacă au rădăcini românești, devin americani: se nasc acolo, trăiesc acolo și sunt detașați de România, pe care o consideră ”ceva foarte departe”, ”locul unde au suferit bunicii sau părinții lor” și, deși unii au vorbit sau vorbesc românește, au ca primă limbă engleza. Așa că atunci când se spovedesc , cu timpul, trec în engleză.
Acestor generații li s-au adăugat cei veniți după anii 90 care vorbesc limba română, revin des în țară, și și-au învățat copiii românește. ”Aproape că au re-românizat biserica”, ceea ce nu face însă ca, din perspectiva revenirii în țară, lucrurile să fie roz.
Așa se explică, probabil, și observația părintelui Grama că românii din America nu se mai consideră diasporă, considerând că acest concept conține un idealism (al întoarcerii) invalidat de realitate. Din acest motiv, românii americani vorbesc despre generația exilului, pentru că, în timp, s-au integrat în națiunea în care au intrat.
Experiența românilor din America oferă o lecție de viață celeilalte diaspore, în sensul că a trăit deja ceea ce trăieste acum, în Europa de Vest, cealaltă diasporă.
Românii din America nu mai sunt emigrați, nu mai sunt străini, sunt acceptați. Sunt de acolo, iar întoarcerea în țară, cel mai probabil, nu va avea loc.
Distanțele sunt, însă, compensate de noile mijloace de comunicare, iar totul devine, treptat, o comunitate virtuală. Parintele Grama adauga: „Pe care singura
Biserica, mama neamului romanesc, o ancoreaza in realitatea Trupului lui Hrisos si in
sufletul nemuritor al neamului”.
Antuanela ROȘIORU
Pentru ilustrare s-au folosit fotografii din arhiva Pr. Remus Grama
