Cinematografului românesc contemporan i se dedică o lucrare de sinteză în limba engleză „Contemporary Romanian Cinema: The History of an Unexpected Miracle” (Cinematografia românească contemporană: Istoria unui miracol neașteptat), publicată în Marea Britanie şi SUA la o editură prestigioasă.
Autoarea, Dominique (Domnica) Nasta, este titulara catedrei de estetică şi istorie a filmului a Universităţii Libere din Bruxelles şi a publicat până acum două cărţi: „Meaning in Film: Relevant Structures in Soundtrack and Narrative” (1992) şi „New Perspectives in Sound Studies/Le son en perspective: nouvelles recherches” (2004), dedicate melodramei, respectiv muzicii de film. A contribuit de asemenea la câteva enciclopedii şi dicţionare de cinema, fiind autoarea capitolului dedicat filmului românesc în Storia del cinema mondiale (2000), coordonată de Gian Piero Brunetta. În ultimii ani s-a dedicat studiului cinematografului est-european şi mai ales celui românesc.
După o cercetare asiduă timp de cinci ani a publicat la finele anului trecut „Contemporary Romanian Cinema: The History of an Unexpected Miracle”. În plus, autoarea a revenit de mai multe ori în România pentru a se întâlni cu câţiva cineaşti şi a obţinut detalii importante de la Nae Caranfil, Radu Gabrea, Lucian Pintilie, Corneliu Porumboiu, Răzvan Rădulescu şi Oleg Mutu.
Spre deosebire de alte cărţi de acest gen autoarea a apelat la un eşafodaj teoretic explicit, şi anume perspectiva hermeneutică a lui Paul Ricouer. Aceasta este utilizată frecvent în demersul de a explica miracolul succesului cinematografului românesc contemporan, cu alte cuvinte de a identifica o tradiţie sau măcar nişte precursori şi un mediu formativ. În primul rând trebuie remarcat meritul de a utiliza sintagma „cinematograful românesc contemporan”, care poate părea banală, în locul „Noului Val românesc”, însă prima permite includerea unui cineast valoros ineluctabil precum Nae Caranfil.
Demersul autoarei este deopotrivă patriotic şi istoricist justificat. De aceea, ea nu se rezumă la tradiţia cinematografică, ci apelează la literatură, folclor, filozofie şi istorie încercând de pildă să definească în câteva pagini ethosul românesc, mai ales insularitatea latină şi fatalismul. Apelează la „Mioriţa” (utilizată de pildă mai târziu în interpretarea Nunţii de piatră), chiar şi la „Balada conducătorului” cântată de Taraful Haiducilor, dar mai ales la Caragiale, Blaga, Cioran şi Ionesco, la ultimii înregistrând cu satisfacţie şi opiniile unor autori de limbă franceză precum Jean Luc Douin care, analizând în Le Monde filmul Moartea domnului Lăzărescu, face trimiteri la Cioran („un nihilist plin de ironie, un apostol al disperării”) şi Ionesco („dramaturg al absurdului”).
