Este întotdeauna frumos când un adevărat poet apare pe scenă. Şi nu există nicio îndoială că românca Nina Cassian, din care editura „Adelphi” propune acum un volum amplu de versuri scrise între 1945 şi 2007 („Există feluri şi feluri de a dispărea”), face cititorul să se cufunde în poezia cea mai captivantă şi înflăcărată, scrie La Repubblica (Italia), citată de Rador. Născută în 1924 la Galaţi, pe malurile Dunării, Cassian trăieşte din 1985 în Statele Unite ale Americii, unde teoretic ar fi trebuit să rămână doar şase luni. Dar imediat ce află despre arestarea unui prieten disident în ţara natală, printre documentele căruia apar şi versurile sale satirice şi dispreţuitoare către regimul de la putere, cere azil politic statului american. Între timp, la Bucureşti, serviciile „îi curăţă” casa. Şi, ca o bună regulă a totalitarismului, o şterg practic din istoria culturală a ţării: versuri, compoziţii muzicale, picturi, cărţi pentru copii, înscrisuri şi ilustraţii ale sale. Nina Cassian nu mai există: „numele meu – o convenţie;/ fiinţa mea – o abstracţie”. Femeia, însă, este extraordinară şi îşi reia drumul creativ. La un moment dat, schimbă chiar şi limba, după cum rezultă din această antologie (în magnifica traducere a Anitei Natascia Bernacchia şi Ottavio Fatica) în care se alternează româna, engleza şi „spargă”, limbă total inventată, care va naşte o poezie metasemantică, marcată şi aceasta de o furie debordantă. I-a fost luat tot: mai întâi libertatea şi, apoi, identitatea, dar nu „acest creion”, o stradă care poate duce foarte departe: către „un cuvânt ca un oraş locuit”, unde în sfârşit strigătul ei, foamea ei şi setea de viaţă pot urca sus către cer. Dincolo de o imaginaţie copleşitoare, care ne lasă uluiţi: „Ah, îmi amintesc încă bine acea durere!/ Sufletul meu luat prin surprindere/ sărea ca o găină cu capul retezat”. Are dreptate Ottavio Fatica atunci când susţine că, probabil, suntem în faţa ultimului poet modernist. În faţa unui poet de un lirism radical şi de expresivitate extremă, chiar dacă ambele fac parte dintr-o structură muzicală precisă (cum să uităm preferinţa ei pentru această formă expresivă?), perfect redată în traducere. Febrilă, halucinantă, Cassian prinde de gât timpul ei şi al nostru, pentru că nu acceptă să vadă cum „fiecare secol se răstoarnă/ în cel precedent, ca şi cum/ laptele supt de nou-născut s-ar întoarce/ în sânul mamei”. De aceea, se încredinţează poeziei, deşi ştie că „protestul lingvistic/ este neputincios. Inamicul este analfabet”. Şi, fiind nevoită să recunoască că scrierea nu garantează de la sine vreo sublimare, deoarece cuvintele aruncate în vânt pot reveni periculos înapoi: „scriindu-le, vroiam să le eliberez şi, în schimb, acelea/ nu ştiu să facă altceva decât să muşte şi să devoreze;/ numai ucigând se simt libere./ Nu cred în moartea versului”. În loc de văicăreală, Nina Cassian preferă oricum vehemenţa neruşinată. În rest, şi să vrea nu ar putea face altfel: „vibrant, sensibil, pulsatil/ care explodează/ în orgasmul limbii române”. Şi despre limba engleză, ar trebui adăugat, compunând încet încet „un şuierat bilingv”, care creşte întotdeauna şi oricum în jurul său, în jurul corpului său şi istoriei sale: o „frază” ulcerată în care cititorul-spectator intră tremurând, precum cineva care este pe punctul de a asista la un spectacol de rară putere de expresie. Unde unica posibilă pauză capabilă să devină contrapunct ideal pentru sângele care se scurge din fiecare vers, este reprezentată de somn, de acea indispensabilă „raţie de toropeală” care, în sfârşit, permite poetului să dispară.
