Radu Păltineanu este un tânar român care s-a aventurat într-o călatorie spectaculoasă, pe care puţini dintre noi ar avea curajul să o înceapă, dar, important, să o ducă la bun sfârșit. Spirit aventurier, orientat mereu spre a descoperi lucruri noi, conaţionalul nostru şi-a schiţat în minte un traseu care îi permite să cunoască oameni şi culturi noi şi totodată să ne arate că, prejudecăţiile pe care le avem faţă de alte popoare, pot să fie eclipsate de întamplările și actele bunăvoinţă ale oamenilor aflaţi pe cele două continente americane.
Startul expediţiei l-a luat în luna august a anului 2015, punctul de plecare fiind Deadhorse, Alaska, urmând ca linia de sosire să fie trasată tocmai în extremitatea sudică a statului argentinian, în portul oraşului Ushuaia. Aspectul inedit al călatoriei sale este reprezentat de traversarea în întregime pe bicicletă a tuturor acestor ţări, performanţă care poate fi dublată prin faptul că ar deveni primul român care reuşeste acest lucru.
Prin forța exemplului care poate să inspire oamenii să-şi urmeze propriile visuri, ne-am gândit ca povestea lui Radu merită împărtăşită cu cititorii TIMP ROMÂNESC, aşa că, într-un popas pe care l-a făcut în Cayenne, Guiana franceză, am reuşit să stăm de vorbă cu el despre aventura în care a pornit.
Daniel Ciobotea: Salutare, Radu. Felicitări pentru curajul de a porni în această expediţie şi mulţumim pentru amabilitatea de a ne răspunde la invitaţie.
Radu Păltineanu: Salutare, mulţumesc pentru invitaţie.
D.C.: De unde această idee? Ce te-a impulsionat atât de tare să pornești în această expediţie?
R.P.: Ideea mi-a venit mai demult, după o altă tură prin Europa, făcută în 2013. Atunci am organizat un tur mixt, prin care împreună cu alți doi amici voiam să tragem un semnal de alarmă cu privire la proiectul minier de la Roşia Montană. Imediat după, am văzut un documentar al unui tip scoțian, Mark Beaumont care a traversat Americile în 2009 pe bicicletă şi de acolo mi s-a înfiripat ideea. Au urmat 2 ani de studii în Canada, am vrut să mă căsătoresc chiar şi atunci când nu a funcționat, am revenit la acest gând mai vechi al meu. Mi se părea genială ideea de a traversa Americile pe două roți.
D.C.: De ce cele două Americi şi nu altundeva? Ai mai făcut astfel de trasee şi în trecut în alte zone geografice ?
R.P.: Am ales Americile fiindcă mi se păreau o provocare foarte mare, o distanță considerabilă, peisaje de vis şi fiindcă nu mai ştiam de alți conaționali care să le fi travesat pe bicicletă. Cum spuneam, în 2013 am mai făcut o tură de 2.500 de km prin Scandinavia şi Europa de Est, în compania unor amici. Atunci am prins gustul călătoritului pe bicicletă pe distanțe lungi.
D.C.: Ai parcurs deja, în decursul unui an, mai bine de jumătate din traseul stabilit. Cum şi de unde îţi iei sursa zilnică de entuziasm?
R.P.: Sunt de un an jumate pe drum şi am parcurs până acum fix 20.000 de km. Inițial mi-am propus un traseu de 24.000 de km dar l-am lărgit ulterior la 34.000 de km pentru ca să pot intra prin toate țările continentale ale celor două Americi, nu doar să le traversez dintr-o extremă în cealaltă. Cred ca ceea ce mă motivează cel mai mult este faptul că nu ştii niciodată ce te aşteaptă după colț, pe cine vei întâlni şi ce ți se va întâmpla. E adrenalină şi dorința de a descoperi lumea.
D.C.: Printre întâmplările demne de amintit, care suntem convinşi că sunt numeroase, dorim să ne relatezi două momente care te-au marcat pozitiv, dar şi două care ţi-au reamintit latura riscantă a acestei călătorii.
R.P.: Toamna aceasta am traversat Venezuela, țară care se confruntă în acest moment cu o criză socio-politico-economică gravă, iar jafurile sunt la ordinea zilei. Fiind extrem de ieftin (3$ /noapte), am stat de multe ori la hotel, iar în orăşelul Calabozo mi s-a spus a doua zi dimineață la recepție că fusesem căutat de indivizi înarmați la ora 4 dimineața ca să mă fure. Norocul meu a fost că paznicul de noapte nu ştia în ce cameră eram. Am încălecat pe biclă şi am ieşit din oraş escortat de gărzile bolivariene.
Alta situație riscantă a fost chiar foarte recent, aici în Guiana franceză, când m-au înconjurat 3 puştani cu un pistol să-mi fure tot. Mi-am dat seama că arma nu era una reală şi am zbughit-o de acolo, spre mirarea lor.
Dar să revenim la cele faine…care au fost mult mai multe ca cele negative. Recent în Guyana, lumea mă oprea să-mi dea bani şi mâncare. În SUA, prins fiind într-o furtună de zăpadă, la prima casă la care am bătut m-au primit ca pe unul de al lor. Sunt multe, foarte multe astfel de gesturi. Fără ele nu aş fi ajuns atât de departe în această călătorie.
D.C.: Cum a evoluat Radu cel de acum, faţă de cel care era la începutul acestei aventuri? Şi-a schimbat modul în care vede oamenii şi viaţa?
R.P.: Categoric, oricum ai lua-o călătoria te schimbă. Realizezi cu adevărat că suntem cam aceiaşi pe această planetă, cu probleme şi dorințe foarte similare. Dar lucrul cel mai minunat e faptul că există încă multă umanitate şi ospitalitate şi, din fericire, sunt gesturi majoritare, nu minoritare.
D.C.: Ai întâlnit români prin toate aceste locuri străbatute de tine? Ce gândesc ei când aud România?
R.P.: Cred că mulți dintre românii întâlniți țin o legătură strânsă cu țara şi cu cei de acasă şi şi-ar dori să revină într-o Românie schimbată în bine. Mulți au plecat fiind dezamăgiț de sistem şi de cei care s-au perindat prin politica românească, urmărindu-şi propriile interese şi nu cele ale cetățenilor.
D.C.: Ce te-a impresionat pe plan cultural, educaţional, social şi consideri că ar putea funcţiona acasă, în societatea noastră?
R.P.: De departe optimismul. Am văzut societăți mult mai sărace, mult mai nevoiaşe şi cu mult mai puține resurse umane şi materiale ca noi. Totuşi, oamenii sunt optimişti. Noi suntem mult prea fatalişti şi cu mult prea puțină încredere în noi înşine…
D.C.: În încheiere, un gând pentru românii răspândiţi pe întreg mapamondul.
R.P.: Fiți uniți şi urmați-vă visele! Şi nu uitați să gândiți româneşte! E autentic!
D.C.: Mulţumim pentru răspunsuri şi mult success pe mai departe în tot ceea ţi-ai propus !