”Este foarte greu să te plictiseşti când călătoreşti pe o şosea naţională în România. Două sensuri, bordură intermitentă. Aici este ieşit din comun să întâlneşti previzibilele staţii de benzină şi zonele de servicii de‑a lungul celor 500 km de autostradă (sic!) din ţară. Restul este un teritoriu în care găseşti căruţe de lemn trase de un cal, în care sunt copii aşezaţi pe baloţi de paie, femei cu basma care vând pepeni, vecini aşezaţi la poartă vorbind de‑ale lor; o familie care şi‑a aşezat masa pliantă în şanţ ca să ia masa, înainte de a‑şi continua drumul; un fel de igluuri de fân montate din loc în loc pe câmpuri. Se mai pot vedea autostopişti, câini dând târcoale,
magazine cu pitici de grădină şi panouri ale unui supermarket cu fotografii ale ofertelor: cotlete şi săpun”, scrie publicația spaniolă El Pais.
României îi rămân multe autostrăzi de construit, mult parcurs în UE de făcut. De la terasa unui restaurant îmbrăcat în lemn, cu ospătari în costume populare, se vede Castelul Bran înfipt pe o strâncă în munţi. O ceaţă uşoară învăluie turnurile construcţiei despre care mulţi doresc să creadă că este castelul lui Dracula. Ana Maria Nicoară cântă la pian „Someone like you”, de la Adele; când termină, se aşează la o cafea şi zâmbeşte vorbind despre conte: „Este invenţia cuiva din altă ţară, dar atrage turişti”.
Transilvania este una dintre regiunile disputate în trecut, cu identităţi diferenţiate care au ţesut istoria Europei. După cum spune Nicoară, în vârstă de 29 de ani şi care studiază muzica, ‘este foarte diferită de restul ţării; este mai civilizată şi mai liniştită’. Ea este din Braşov, oraşul cu acoperişuri roşii în două ape aşezat la poalele Carpaţilor, munţii unde este habitatul natural a circa 6.000 de urşi, jumătate din cei existenţi în Europa. Un uimitor grupaj de litere, B‑R‑A‑S‑O‑V, ca la Hollywood, aminteşte de pe munte numele oraşului, care mai are alte două: Brasso în ungureşte şi Kronstadt în germană. Mai găseşti câte o brutărie germană pe străzile lui, deşi majoritatea populaţiei de origine saxonă a părăsit ţara în anii 90, după căderea Zidului, căutându‑şi un alt viitor în Germania. „Mama mea este româncă unguroaică şi vorbesc cu ea maghiara”, spune Nicoară. „În unele sate transilvane sunt oameni care abia dacă pot vorbi româneşte, dar nu există tensiuni mari, cu excepţia celor dintre cei foarte naţionalişti”.
Nu a fost întotdeauna aşa. În 1990 au existat o serie de confruntări violente etnice în regiune, iar în Ungaria încă se mai aminteşte, fie doar şi în retorica naţionalistă şi pentru susţinerea importantei minorităţi maghiare care trăieşte aici, despre pierderea Transilvaniei după primul război mondial. Ceva mai spre nord‑vest, Sighişoara îşi vinde şi ea porţia de Dracula. Sunt o mulţime de căni cu faţa sângerosului vampir în această citadelă medievală, cu case zugrăvite în verde, turcoaz, roz şi galben. Aici s‑a născut în sec XV Vlad Dracula (fiul lui Dracul, care înseamnă dragon sau diavol) sau Vlad Ţepes, omul cu cea mai perfectă poreclă posibilă pentru a inspira un personaj ca cel al lui Bram Stocker.
Un cronicar bizantin din epocă, Laonikos Chalcocondiles, dă o idee despre inclinaţia sadică a principelui care a luptat împotriva turcilor: „I‑a chemat unul câte unul pe boierii pe care‑i credea gata să‑l trădeze şi i‑a mutilat şi i‑a tras în ţeapă împreună cu familiile şi servitorii lor. Se pare că, pentru a‑şi consolida puterea, a ucis circa 20.000 de bărbaţi, femei şi copii în scurtă vreme şi a dat toţi banii [victimelor] soldaţilor săi credincioşi”. Autorul pare a fi departe de faptele relatate şi probabil de cifre. Dar de tras în ţeapă, Vlad aşa făcea.
În minunatul şi bine conservatul Sibiu se văd de asemenea acoperişuri roşii, dar aici ele au deschizături care par ochi ce te observă, neindicate pentru paranoici. Palatele baroce, biserica evanghelică şi casele cu curţi interioare convieţuiesc în acelaşi oraş cu blocurile comuniste din cartierul de jos, înghesuite într‑o dezordine specifică pe care o întâlneşti şi în alte părţi.
Nicoara îşi aminteşte de când era mică de 3‑4 ani şi mergea cu mama „la 5‑6 dimineaţa la coadă ca să prindă ceva lapte sau de mâncare”. Erau ultimii ani ai regimului Ceauşescu, cu populaţia literalmente înfometată. „Şi mai ştiu cum se tăia lumina şi cum nimeni nu putea pleca în străinătate”. Acum, după aproape 25 de ani, va pleca la Malaga peste două luni cu o bursă Erasmus, unul dintre programele care au făcut cel mai mult pentru integrarea europeană. A studiat sociologia şi acum trăieşte cântând în baruri, încercând să‑şi promoveze cântecele proprii.
„Este obişnuit să câştigi 200‑300 de euro (salariul mediu este de 350 euro), în timp ce preţurile sunt destul de europene”, spune. Chiria micului apartament în care stă cu prietenul ei este de 200 de euro pe lună, plus întreţinerea. „Aici câştigăm cât să trăim”.
Vrea să se întoarcă în ţară după cursul din Spania şi nu vrea să emigreze, spre diferenţă de cele trei milioane de români (dintr‑o populaţie de 21,5 milioane) care au făcut‑o. Dar ţine să sublinieze: „Avem faimă proastă în afară, pentru că unii români au făcut lucruri rele, dar se ştie foarte puţin despre noi sau ţara noastră. Dintre cei care au plecat, unii sunt muncitori buni, alţi au studii înalte ‑ de exemplu exportăm mulţi medici ‑ şi din păcate unii sunt delincvenţi. Nu se întâmplă asta şi cu alte ţări?”
România a intrat în UE în 2007 alături de Bulgaria. Sunt cele mai sărace două ţări dintre Cei 28 şi aderarea sa a fost problematică. Dubiile de atunci legate de pregătirea lor continuă şi astăzi. Social‑democratul Victor Ponta, prim‑ministrul, a dedicat UE una dintre primele lui fraze de după câştigarea alegerilor din decembrie: „Viitorul României este alături de familia europeană”. I‑a făcut cu ochiul Bruxelles‑ului, care încă mai supraveghează respectarea statului de drept, sistemul judiciar român şi lupta împotriva corupţiei politicienilor, faţă de care cetăţenii se simt foarte deconectaţi. Ultimul de pe o lungă listă a scandalurilor a fost ministrul transporturilor, care a trebuit să demisioneze la mijlocul lui iulie fiind condamnat la 5 ani de închisoare pentru că a cumpărat transformatoare vechi şi le‑a vândut drept noi unei companii de stat, acum zece ani.
Mai există un fel de corupţie ce face parte din cotidian: micile bacşişuri în administraţie ‑ pentru a cere un act, de exemplu ‑ sau în spitale, unde medici cu 20 de ani de experienţa câştigă 800 de euro; mulţi dintre bolnavi admit să dea bani personalului, convinşi că vor fi trataţi mai bine.
La cca 500 km de Braşov şi de zona transilvană se află un alt microcosmos, la tărmul Mării Negre: Delta Dunării. În această rezervaţie a biosferei, unde se pot vedea pelicani şi egrete albe, unde 284 de specii de păsări migratoare se opresc în drumul lor spre Africa, există sute de lacuri, de ascunzisuri în care se poate ajunge doar cu barca, şi două mari braţe navigabile. Bogdan Bascoveanu, 24 de ani, este ospătar pe una din nave. Povesteşte că în această zonă şi în capitala judeţului, Tulcea, ‘nu sunt multe oportunităţi. În afară de turism, singurul lucru care se poate face aici este pescuitul şi asta doar pentru a supravieţui”.
El câştigă cam 250 de euro pe lună plus bacşişul. A studiat jurnalismul şi spune că nu intenţionează să plece de aici: „Unii dintre amicii mei au emigrat şi au crezut că totul va fi perfect, dar nu a fost aşa. Unii s‑au întors. În plus avem o imagine proastă în afară. Suntem în Europa dar nu suntem trataţi astfel”, spune în timp ce ne toarnă o cafea.
Dunărea este maronie în această zi înnorată. În această zonă trăiesc doar 12.600 de oameni într‑un amestec de comunităţi turceşti, ucrainene, greceşti şi tot aşa, până la 14 grupuri etnice. Pe malurile verzi se vede din când în când câte un sătuc cu case din ciment gri.Zona încercă să dezvolte un turism sustenabil, bazat pe mici pensiuni familiale, pe excursii în grupuri mici, ghidate de un pescar tradiţional ‑ din care mai sunt foarte puţini ‑ pentru a observa păsările. Coborând din barcă, pe o cărăruie îngustă, un grup de bărbaţi a aprins focul ca să facă o ciorbă depeşte. Este bună.
Astăzi e o zi specială. Ministrul IMM‑urilor, mediului de afaceri şi turismului este în vizită prin zonă, împreună cu consilierii, alte autorităţi şi mulţi ziarişti. În total, trei autobuze. România vrea să fie turistică. Are un logo cu sloganul ‘Explorează grădina Carpaţilor” şi mii de pliante. Şi 75 de milioane din fondurile europene, de investit în promovare, până la sfârşitul anului. În 2012, ţara a fost vizitată de 1,6 milioane de străini. Se află în punctul în care turismul se construieşte. Acum reprezintă 1,7% din PIB. Natura şi formele de viaţă tradiţionale sunt atracţia Transilvaniei şi deltei.
Cuvintele ‘verde’, ‘sustenabil’ şi ‘ecologic’ abundă în discursuri. Pentru a arăta frumuseţea deltei au fost închiriate două ambarcaţiuni. Dna ministru salută de pe puntea vasului său; în urmă vin jurnaliştii. Un grup folcloric cântă şi dansează în costumele lor colorate. Afară, pe un drum prăfuit, dormitează într‑o căscioară Cornel Tertescu. Bunicul lui era pescar, tatăl său era pescar iar el pescuieşte din septembrie în aprilie. „Este o loterie, spune zâmbind, într‑o zi scot 5 euro, în alta cam 20”. Organizează şi ieşiri cu barca lui. Ne vorbeşte jumătate în româneşte, jumătate în engleză, jumătate în spaniolă: „Am muncit două luni în Punta Umbria, la o tonetă”.
Suind într‑o maşină, un taximetrist din Bucureşti mă întreabă: „Spaniolă?”. Apoi tastează un ecran şi selectează din YouTube melodia ‘Dos corazones, dos historias’ /Două inimi, două istorii/ cu Alejandro Fernández şi Julio Iglesias. Conexiunea spaniolă se poate simţi în multe oraşe: sunt 922.286 de români care trăiesc în Peninsulă, aproape o treime din totalul imigranţilor. Criza a făcut ca unii să vină şi să plece, în funcţie de munca pe care o găsesc, deşi majoritatea rămâne. Alţii, cum este Bogdan Gheorghe, de 24 de ani, s‑au întors.
Barurile din mica parte veche a capitalei sunt pline, se poate fuma şi multe dintre ele au internet gratuit. Bogdan s‑a întors din Castellon acum un an, după ce a stat acolo cinci. În adolescenţă, familia lui a început să plece în Spania: mai întâi mama, după un an tatăl, apoi fratele său. El a rămas cu mătuşa până la bacalaureat, apoi s‑a dus la ai lui în Spania. „Eram recepţionist într‑un centru de afaceri. Mi‑am cumpărat un computer, un mobil… Ieşeam în oraş, aveam mulţi prieteni”. Odată cu criza, şi‑a pierdut postul şi el, şi tatăl său. „Ai mei mi‑au spus: trebuie făcut ceva. Dacă unul dintre noi am mai fi avut de lucru, am rămâne în Spania”. Gheorghe s‑a reobişnuit cu ţara sa şi vrea să meargă la facultate. În Castellon câştiga de patru ori mai mult, dar e mulţumit: „Acum lucrez la dispeceratul unei companii aeriene şi câştig 250 de euro. Dau 110 euro pentru chirie într‑un apartament comun” Şi restul familiei? „Tata şi frate‑miu tocmai s‑au întors definitiv, iar mama va veni anul viitor”.
Bucureştiul nu este deloc un oraş previzibil. Blocurile comuniste plantate pe enormele bulevarde apar după cartierele de case joase, fiecare în stilul ei, cu sau fără curte, cu faţade de ciment sau perfect renovate, cu maşini parcate pe trotuar, dacă există trotuar; şi peste tot, unind totul, cabluri negre atârnând.
Carola Frey, 24 de ani, este aşezată lângă fereastră, la parterul neobişnuitei clădiri a parlamentului, la fel de lipsit de măsură pe cât a fost puterea acaparată de Ceauşescu. Împreună cu colegele ei de la Arte Frumose, montează o expoziţie de sfârşit de an. S‑a născut în anul în care cădea Zidul.
„Noi românii facem parte din Europa, singura diferenţă este trecutul comunist”, spune într‑o engleză impecabilă. Spune că vorbeşte germana, franceza, italiana şi japoneza şi că a terminat Ştiine Politice. Tatăl ei trăieşte în Marea Britanie, ţară care vrea să îngreuneze accesul la ajutoare sociale al viitorilor imigranţi comunitari, ca românii şi bulgarii. Îşi propune să plece acolo peste nişte ani, pentru că „un profesor universitar câştigă 3.500 de lire, iar aici ‑ 500”. Dar insistă să clarifice că ‘asta ar fi singurul motiv’ pentru care şi‑ar lăsa ţara o vreme. Aşa cum vede ea lucrurile, „singura diferenţă între a trăi la Bucureşti sau în alte oraşe europene este banul”.(sursa Rador)
