NATO a ajuns într-un punct critic. Sunt acele momente de cotitură istorică în viața unei alianțe, la trecerea între două epoci, care necesită clarificări, revizuiri, restructurări, refondări pe noi baze sau, în ultimă instanță, „separarea apelor”.
La orizontul acestui deceniu sau poate chiar mai repede, NATO nu va mai fi ceea ce este astăzi.
Dacă politica românească n-ar fi atât de debilă și ineptă precum este, clasa politică din România ar trebui să fie mult mai atentă la această transformare și suficient de bine pregătită (intelectual, doctrinar/doctrina interesului național, politic, diplomatic, pe linie de intelligence etc.) pentru ca leadership-ul de la București să poată lua în câțiva ani decizii de o importanță crucială pentru securitatea țării, scrie profesorul de relații internaționale Valentin Naumescu pe Spotmedia.ro.
Atunci când vremea consensului celor mari, atât de călduță și confortabilă pentru cei mici decenii la rând, va fi devenit istorie, iar dilema opțiunii strategice și a „imposibilei alegeri” va apăsa pe umerii statelor central-europene, va trebui totuși să știm ce avem de făcut. Altfel spus, care este Planul B?
Oficial, Alianța Nord-Atlantică este în prezent în procesul de deliberare asupra unui nou concept strategic.
Va fi adoptat, probabil, la summit-ul de anul viitor, din Spania. Cel de la Lisabona, din 2010, pare depășit.
S-au întâmplat multe de atunci. Vestul a străbătut și străbate un spațiu al schimbărilor complexe, pe toate planurile. A fost anexarea Crimeii, care a învolburat Marea Neagră. A fost președinția lui Trump, care a scăzut încrederea vest-europenilor în angajamentul Americii și în relația transatlantică. A fost Brexit-ul. A fost retragerea din Afganistan, care a arătat că europenii practic nu contează în politica globală a marilor puteri. Acum, pandemia.
Dar, peste toate, ascensiunea Chinei și războiul pentru supremație globală SUA-China, care recompune întregul tablou al politicii mondiale.
Trei vectori transformatori
În teoria sistemelor, se spune că majoritatea sistemelor pot rezista la o mare presiune distructivă, dar niciodată la două sau mai multe în același timp. Când doi sau mai mulți factori perturbatori acționează în același timp, chiar dacă niciunul nu pare, în sine, dezastruos, impactul lor se potențează și se poate dovedi în cele din urmă fatal sistemului respectiv.
Sperăm că nu suntem într-un asemenea moment al „furtunii perfecte” din NATO, dar nu putem să nu observăm că asupra Alianței occidentale acționează simultan cel puțin trei vectori transformatori.
În primul rând, SUA sunt angajate într-un război rece pentru supremație globală cu China, o confruntare care poate lua oricând direcția unei ciocniri militare, de exemplu, în Strâmtoarea Taiwan, dacă Beijingul ar forța anexarea insulei și „unificarea Chinei”.
Centrul de greutate se mută treptat în Indo-Pacific. Desigur că NATO rămâne importantă pentru America, dar este tot mai clar că la Washington NATO începe să fie privit ca un instrument global al SUA, ca o alianță pregătită să intervină la 360 de grade pentru apărarea valorilor democrației și libertății, ale ordinii liberale occidentale, nu doar pentru apărarea teritoriilor din zona nord-atlantică.
Aliații vest-europeni, în special Franța și social-democrații germani care vor guverna la Berlin din decembrie, dau semne că nu sunt în totalitate pregătiți să se îmbarce în strategia competitivă și poate chiar combativă a SUA față de China, preferând o „neutralitate elvețiană” în conflictul SUA-China și tatonând în prezent pentru un summit UE-China.
În al doilea rând, Franța presează pentru decuplarea UE de SUA și obținerea autonomiei strategice europene, care -asupra NATO- ar putea avea ca rezultat crearea unui pilon european al NATO.
Fără îndoială, Statele Unite vor fi bucuroase să anunțe că îl sprijină, fiindcă ar însemna o povară financiară în minus și o responsabilitate politico-militară mai puțin pentru Washington. Nu americanii, ci europenii vor trebui astfel să își apere propriul continent. Iar secretarul general al NATO spunea foarte clar, în martie anul acesta, că „EU nu poate apăra Europa”. Eu, cel puțin, îl cred.
În plus, Franța s-a arătat mânioasă acum câteva luni la pierderea contractului din 2016 pentru cele 12 submarine convenționale Barracuda pe care trebuia să le producă pentru Australia, un contract evaluat în prezent la 50 de miliarde de euro, după ce Australia a încheiat o alianță cu SUA și Marea Britanie (AUKUS), în urma căreia vor fi construite în Australia opt submarine cu tehnologie de propulsie nucleară anglo-americană.
Franța și-a rechemat ambasadorii din SUA, Marea Britanie și Australia, în semn de protest, punând astfel gaz pe focul autonomiei strategice europene, oricum alimentat de retragerea SUA din Afganistan, și reluând la Bruxelles tema deplinei suveranități a UE în relația cu SUA.
Este mai mult decât evident că, în cazul unui atac asupra unei țări din Flancul Estic al NATO, trupele viitorului „pilon european al Alianței” se presupune că vor interveni primele, pentru a apăra teritoriul respectiv. Așa să fie?
Vor veni într-adevăr aici francezii, germanii sau olandezii cât ai clipi din ochi, pentru a ajuta românii să respingă un eventual atac al Rusiei la gurile Dunării sau să evite în nord ciuntirea țărilor baltice, gândită de Rusia pentru a realiza contiguitatea teritorială cu exclava Kaliningrad de la Marea Baltică?
Putem avea oare această garanție de securitate, a sprijinului militar vest-european?
Ar lua în considerare Parisul sau Berlinul un război contra Rusiei, pentru a apăra România, Polonia sau statele baltice? Puțin probabil.
Dacă privim cu atenție, nu este picior de soldat francez în Europa Centrală (nu mai vorbim de baze militare semnificative), iar istoria de la 1939 ne spune suficient de clar ce opinie aveau francezii la întrebarea dacă ar trebui să moară pentru Polonia.
De asemenea, știm că, pentru Paris, oricând Africa francofonă a fost/este mai importantă strategic decât Europa Centrală și de Est, așa cum mai importantă este chiar și relația cu Rusia. Anul acesta, bizara inițiativă Macron-Merkel a unui summit UE-Putin a fost respinsă în Consiliul European. Franța și Germania vor reveni cu această inițiativă, într-o nouă formă.
În al treilea rând, Turcia dă semne nervoase că nu mai acceptă dominația Occidentului și este deranjată de modul în care este tratată de democrațiile apusene. Turcia post-kemalistă a lui Erdoğan are acum un regim prezidențial autoritar, cu orientare rece și sfidătoare față de Occident și cu accente islamiste pe plan intern sau de apropiere de Rusia pe plan extern.
Recent, Ankara a anunțat că va declara 10 ambasadori occidentali „personae non gratae”, printre care cei ai unor aliați importanți din cadrul NATO – SUA, Franța, Germania, Canada, Norvegia.
Formal, motivul este semnarea unei scrisori comune în care aceștia cer regimului de la Ankara eliberarea urgentă a lui Osman Kavala, un om de afaceri, activist și filantropist închis (fără proces) din 2017, pe motivul finanțării loviturii de stat din 2016. Occidentul îl consideră deținut politic.
Cu câteva zile înainte, însă, Turcia se arătase foarte deranjată de încheierea alianței/colaborării strategice Franța-Grecia, prin care Parisul a dorit să contracareze eșecul de imagine din Australia și să devină furnizor de armament pentru o țară cu care și-ar putea strânge relațiile în viitor.
Deloc întâmplător, țara cu care Franța a semnat contractul de înarmare este inamica seculară a Turciei, iar Franța lui Macron se pronunță de câțiva ani pentru măsuri de pedepsire și izolare a Turciei.
Nu putem exclude ca, în viitorul mai mult sau mai puțin îndepărtat, să vedem aliați occidentali spunând că Turcia nu își mai găsește locul în NATO.
Declarativ, Turcia nu dorește să părăsească Alianța dar jocul ei tare, la intimidare (ce altă țară din NATO și-ar mai permite să anunțe că expulzează zece ambasadori occidentali, printre care cei ai SUA, Franței și Germaniei?) arată că nu se teme și nu va mai accepta un tratament lipsit de ceea ce Ankara consideră „respectul” cuvenit unui stat democratic suveran. Nu este prima criză în care este implicată Turcia în relația cu aliații occidentali.
Chiar dacă, așa cum îndrăznesc să cred, Turcia nu își va duce până la capăt amenințarea și va renunța la expulzarea ambasadorilor occidentali, pentru a arăta doar că a vrut să dea o lecție și o palmă Vestului, pentru a nu se mai amesteca în viitor în politica internă a țării, tot va rămâne umbra unei relații tot mai proaste între Turcia și principalele puteri occidentale din Alianța Nord-Atlantică. Din ce în ce mai mulți vor întreba ce (mai) caută Turcia în NATO?
Ce înseamnă pentru România
Pentru România, niciuna din cele trei presiuni din NATO nu este favorabilă intereselor naționale de securitate. Nici glisarea accentului și intereselor SUA dinspre Atlantic spre Indo-Pacific și dinspre Rusia spre China, nici insistența Franței de a decupla UE de SUA și de a crea un pilon autonom european în cadrul NATO, nici înstrăinarea Turciei, un partener strategic al României, de puterile occidentale. – continuare pe Spotmedia.ro.