De vorbă cu d-na RAISA PĂDUREAN, director adjunct pe probleme de educație la Liceul ”Lucian Blaga” din Tiraspol
În scurtul răstimp pe care l-a petrecut la București am stat de vorbă despre situația profesorilor de la Liceul ”Lucian Blaga” din Tiraspol, salariile acestora și condițiile în care ei zilnic luptă pentru limba română și păstrarea identității românești în regiunea transnistreană, cu Raisa Pădurean, directorul adjunct al liceului românesc in Tiraspol. Este o femeie dintr-o bucată, dar care zâmbește permanent. Îngrijorarea i se citește doar în priviri, și doar pentru foarte, foarte scurt timp lasă să se vadă acest lucru. Spre finele anilor ’80, a organizat primele două grupe de copii din familii de moldoveni, de vârstă preşcolară cărora a început să le predea limba română. I s-a propus o funcţie de conducere, cu un salariu mai bun într-o şcoală cu predare în aşa-numita limbă moldovenească în grafie chirilică, dar a refuzat categoric. Nu a ascuns niciodată faptul că este româncă.
Ceea ce nu a spus Raisa Pădurean în interviu: una din băncile de la Chișinău i-a refuzat un credit pentru că, lucrând la Tiraspol, nu prezintă garanții că va putea returna banii…
Știm dificultățile cu care vă confruntați la Tiraspol pentru a vă putea păstra identitatea românească pe care niciodată nu ați negat-o. Și împreună cu dl. Iovcev și cu ceilalți colegi ai Dvs. ați trecut prin momente dificile pentru acest lucru. Vă adresez aceeași întrebare ca și dlui Iovcev. V-ați gândit vreodată să renunțați?
În cei 20 de ani de activitate la Liceul ”Lucian Blaga” am văzut și bune și rele. Am putut să ținem piept pentru că am fost uniți, pentru că am avut copii cuminți, pentru că am avut părinți care ne-au susținut. Mă bucur că atunci când îmi căutam un loc de muncă și căutam un loc să-mi dau copiii la școală, am descoperit acest liceu. Ceea ce facem noi este un lucru foarte mare. Ne place ceea ce facem. Nu vrem să cedăm.
Unii din partea dreaptă a Nistrului, mă refer la unii de la Chișinău, cu părere de rău, nici nu știu că există aceste școli. Sunt profesori care, atunci când mergem la întruniri, ne întreabă ce căutăm acolo. Nu mai vorbesc de cei din partea dreaptă a Prutului. Și aici, tot cu părere de rău vă spun, sunt unii care nu cunosc problemele și situația școlilor românești din Transnistria. Mai ales problemele prin care trecem. Prea puțini privesc spre noi și uneori prea puțin se mediatizează aceste lucruri. Deseori primim mesaje: ”Lăsați doamnă Tiraspolul și veniți în țară”. Este ușor să zici ”Lăsați și veniți!”. Atunci când ești legat de acel colțișor, când ești legat de acel colțișor de pământ, când ești legat de ceea ce ai început să faci, cum să spui ”Da, noi plecăm”. Copiii azi vin, mâine se duc. Noi, cadrele didactice, rămânem, pentru că e datoria noastră să educăm generații în creștere, să lăsăm o urmă pe pământ. Noi nu facem altceva decât să educăm copiii noștri, să păstrăm tradițiile, să învățăm limba și istoria adevărată, nu istoria falsă pe care n-au impus-o mulți ani autoritățile comuniste.
Cine sau ce anume vă motivează să rezistați presiunilor?
Repet. Ne place ceea ce facem. Așa putem să rezistăm. Dar avem nevoie de ajutor, de susținere morală, financiară, materială. Vă spun direct: Susținere morală, primim. Financiară… Școlile ruse din zona de ocupație sunt finanțate direct de Rusia, au surplus la salarii. Ba chiar pe noi ne întreabă: cât vă plătește să munciți în aceste școli? Și nimeni nu are idee prin ce trecem și pe ce salarii mizere lucrăm. Eu sunt convisă că în ziua în care au fost confiscate salariile și a fost arestat dl Iovcev, ei s-au așteptat la o sumă mult mai mare. Și când au văzut suma care era acolo, deja au inventat alte motive.
Și, totuși, rezistați…Dar cine vă apără?
Chiar și în urma celor întâmplate cu domnul director Iovcev s-a mediatizat doar un timp. Consider că aceste lucruri trebuie permanent ținute în atenția populației și autorităților, a întregii țări și a întregii Europe. Rușii o fac. Cum se întâmplă ceva, ei la fiecare oră transmit la știri ceea ce se întâmplă. Dar nu poți asculta permanent o informație dintr-o singură parte.
Avem și noi multe probleme la Chișinău. Dacă, atunci când suntem atacați, oficialii de la Chișinău ne spun să rezistăm, dacă statul, Republica Moldova, nu poate să ne apere, dacă eu rămân cu vânătăi după vizita separatiștilor în școală și trebuie să merg la medicul legist să confirme, dacă președintele statului moldovean nu poate să o facă, atunci eu vreau să cer protecția statului român, pentru că sunt cetățean român. Dacă astăzi aș fi obligată să aleg o cetățenie din cele două, eu aș alege cetățenia română. Ca cetățean român, eu cer protecție. Ca și rușii, care cer protecție de la Putin. Eu vreau să cer protecție din partea statului român, pentru că suntem neprotejați totalmente.
După cum știți, mai sunt comuniști și mai sunt socialiști, și alte partide și partiduțe care ne pun piedici. Sperăm ca într-o bună zi să scăpăm de această urgie și să mergem liberi pe calea pe care ne-am ales-o. Suntem sătui de dictatură. Dar, ca să fii liber trebuie să lupți și să nu lași mâinile în jos. Și acest lucru îl facem.
În afară de presiunile Tiraspolului, înțeleg că și salariile mici pe care le primiți sunt o problemă. Mai sunt…
Avem nevoie de transport, pentru că sunt copii care vin din diferite zone ale Transnistriei și pentru alții care doresc să vină să studieze limba română. De aceea, un mijloc de transport care să aducă și să ducă copiii de la școală ne-ar prinde foarte bine. Cu părere de rău, nu avem cămin unde să îi cazăm.
Deseori, elevii, absolvenții noștri sunt admiși la locurile de la buget, dar fără burse. Și asta este dureros, pentru că venim din condițiile acelea vitrege. Sunt și copii de muncitori, sunt și copii de profesori, care nu pot să le asigure copiilor întreținerea la studii. O bursă, cât de mică, ar însemna ceva pentru ei. Din acest motiv sunt copii care își retrag actele și se retrag la Chișinău, chiar dacă dorința lor este să facă studiile în țară, în România.
De asemenea, avem nevoie de schimburi de experință. Ne-am bucura dacă s-ar putea ca profesorii noștri să vină la perfecționare în România. Noi suntem bucuroși să primim cadre didactice din România, pentru că avem ce învăța unii de la alții. Ei de la noi și noi de la ei.
Să vă dau un exemplu. La sfârșitul anului trecut, la noi, la liceu, am avut un seminar republican – ”Singuri în fața destinului” – și cei care au fost de la Chișinău și de la Ministerul Educației au fost uimiți. Am pregătit o măsură extra-curs care trebuia să dureze 60 de minute, dar a depășit două ore. Când am terminat, cei care au asistat plângeau. Și metodiștii de la Ministerul Educației și directorii care au venit, toți plângeau și spuneau că nu au văzut așa ceva nici în cel mai puternic liceu din Moldova.
O altă problemă este cea a tratamentelor. Sunt profesori care au probleme de sănătate. Acolo nu putem să mergem. Trăim la Tiraspol, iar medicul de familie este la 100 și ceva de kilometri, la Chișinău. Du-te și caută medicul de familie… Nu mai vorbesc de sanatorii. Nu poți lua o foaie de tratament la sanatoriu. Eu, care am 33 de ani de pedagogie, în prezent nu pot lua o foaie de tratament. La sindicat ni se spune că plătim prea puțini bani în fondul de sindicat. Stau și mă întreb când vom putea lua astfel de trimiteri?!
Cum vedeți viitorul copiilor care învață în Transnistria?
Nouă ne este foarte greu să lucrăm cu copiii care studiază în grafia rusească, pentru că din clasa I ei studiază o istorie falsă. Au istoria Rusiei și mai au istoria inventată a Transnistriei, din anul 1992. Vă dați seama că atunci când vin și studiază în limba română ei au ceva scăpări din Istoria Românilor. Când începi cu ei de la zero este foarte greu, pentru că au o altă mentalitate. Am întâlnit acest lucru mai ales la copiii care studiază în școlile moldovenești cu predare în chirilică, unde studiază după altă programă, învechită. Ne ia cam un an de zile. De aceea cerem susținere. Una este când copilul învață de la grădiniță. Una este când copilul a învățat într-o grădiniță sau școală rusească, și noi trebuie să muncim cu traducerea. Eu, când m-am angajat la școală, am avut jumătate de clasă ruși-ruși, nu cunoșteau niciun cuvânt în limba română. Programa cerea una, eu trebuia să-i fac pe toți să înțeleagă. Cel puțin jumătate de oră pierdeam pentru traduceri, să înțeleagă toți ceea ce le predam. De aceea ne bucurăm pentru succesele lor, că reușesc, că le-am deschis drumul la timp, că i-am învățat lucruri de care habar nu aveau. Ei aud acolo aud în presă că România este țară fascistă, românii așa sunt descriși. La 9 mai, acolo se sărbătorește eliberarea de sub jugul româno-germano-fascist, vă dați seama ce învață copilul la școală? Atunci când vin în România pentru prima dată și află mai multe lucruri, sigur că noi ne bucurăm de succesele lor, ne bucurăm de viitorul pe care și-l aleg. În Transnistria. copiii nu au niciun viitor!
Amintiți mereu de sprijinul pe care îl așteptați de la România, de la cadrele didactice de aici. Credeți că sensul așteptărilor Dvs. va fi corect înțeles?
Știm că și aici sunt probleme, dar eu consider că trebuie să ajuți pe cel care are mai mare nevoie. Atunci când te simți încurajat ai mai multă putere. Sunt momente în care ne simțim uitați, părăsiți. Deseori cu părere de rău, chiar de Chișinău ne simțim trădați. Știm cine este la putere și fiecare are grijă de buzunarul său și de partidul său, iar educația, cu părere de rău, e pe ultimul plan. Atunci când nu investești în educație, țara are de suferit. (pentru www.viitorulilfovean.ro/timpromanesc a consemnat Antuanela Roșioru)