Unirea Moldovei cu Muntenia şi revendicarea drepturilor pentru naţiunea română din Transilvania şi Banat au reprezentat programul politic fundamental al românilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În noua conjunctură de schimbare a echilibrului de forţe în această zonă a Europei după înfrângerea Rusiei în războiul Crimeii, patrioții români unioniști s-au folosit cu abilitate de conflictul de interese dintre marile puteri. Tratatul de Pace de la Paris din 18/30 martie 1856 prevedea între altele, cu privire la viitoarea organizare politico-administrativă a celor două principate dunărene, Moldova şi Ţara Românească, convocarea de adunări – Divanuri – Ad-Hoc, care să exprime doleanţele populaţiei autohtone asupra acestei teme politice prioritare, mai exact voinţa românilor de unire sau nu.
În cadrul lucrărilor Congresului de Pace de la Paris (februarie – martie 1856), care precedase semnarea tratatului, din cele şapte Mari Puteri, patru sprijiniseră cauza Unirii Principatelor Dunărene – Franţa, Sardinia, Rusia, Prusia – două se opuseseră categoric – Austria şi Imperiul Otoman – iar Marea Britanie continua să sprijine Imperiul Otoman, optând în continuare menţinerea integrităţii teritoriale a acestuia. Acelaşi tablou, neschimbat, avea să se menţină şi în următorii ani, perioadă de maximă efervescenţă şi avânt tumultuous al activităţii partidei unioniste din cele două principate, impulsionată în lupta sa de prevederile tratatului de la Paris.
În conformitate cu prevederile Convenţiei de la Balta-Liman din 19 aprilie/1 mai 1849, perioada de şapte ani de domnie expirând, cei doi domni regulamentari, Barbu Ştirbei în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica în Moldova, au părăsit tronurile de la Bucureşti şi Iaşi în martie şi respectiv iulie 1856, fiind înlocuiţi de caimacamii Alexandru Dimitrie Ghica în Ţara Românească şi Toader (Toderiţă) Balş în Moldova. Cel dintâi, fost domn regulamentar al Valahiei în intervalul 1834-1842 era un pro-unionist cu vederi liberale în timp ce marele vornic Toader (Toderiţă) Balş, având vederi ultraconservatoare era un suporter clar al partidei separatiste.
Comisarul britanic, părtaş la o înşelătorie cu care nu era de acord, pusă la cale de superiorul său
În consecinţă, la 1/13 ianuarie 1857 Poarta a emis firmanul cuprinzând normele electorale pentru alegerea divanurilor ad-hoc în principate. Iar rezultatul alegerilor a fost unul previzibil: dacă la Bucureşti, unde alegerile au avut o derulare firească, corectă, partida unionistă a obţinut o victorie clară, netă, la Iaşi în schimb, la 7/19 iulie 1857, în urma falsificării listelor electorale şi rezultatului alegerilor de către Vogoride, pentru divanul ad-hoc al Moldovei, victoria electorală a aparţinut separatiştilor. Efectul a fost unul hotărâtor, pe măsură. Caimacamul anti-unionist şi-a atras protestul şi indignarea generală, nu numai ale reprezentanţilor partidei unioniste ci ale întregului popor.
Imediat, acest abuz a fost denunţat comisarilor puterilor garante. Dintre aceştia, comisarii Franţei (Charles, baron de Talleyrand-Périgord, nepotul marelui Talleyrand), Rusiei (cavalerul Constantin Basily), Sardiniei (Rafaello, cavaler de Benzi) şi Prusiei (baronul Emil von Richtoffen) au protestat cu toată hotărârea împotriva grosolanei înşelătorii, în timp ce comisarii Porţii (Savfet-Effendi) şi Austriei (cavalerul von Liehmann-Palmrode) s-au declarat satisfăcuţi de procesul desfăşurării alegerilor şi de rezultatul acestora. În ceea ce-l privea pe comisarul Marii Britanii, Bulwer, el s-a aflat într-o postură precară, penibilă chiar, şi anume aceea de a fi părtaş la o înşelătorie, cu care în mod evident nu era de acord, care însă fusese patronată din umbră de superiorul său, ambasadorul Stratford de Redcliffe. Diplomat principial şi om de bună credinţă, Bulwer îşi trimisese deja, din luna aprilie, propriul emisar la Iaşi, pe Sir Henry Stanley, pentru a se informa şi a culege date asupra realei stări de spirit din Moldova. În final, diplomatul englez a fost nevoit să adopte binecunoscuta „tactică a struţului”: nici nu a protestat, alături de colegii lui francez, rus, prusac şi sard, dar nici nu a acceptat, împreună cu colegii austriac şi otoman, rezultatul alegerilor. El a recomandat ulterior Porţii tact şi abilitate.
Lucrurile avansau însă. Ambasadorii Franţei şi Rusiei la Constantinopol, Edouard de Thouvenel şi A.P. Buteniev au ameninţat autorităţile otomane cu ruperea relaţiilor diplomatice dintre ţările lor şi Poartă dacă sultanul nu va anula alegerile falsificate din Moldova. Se ajunsese la o nouă situaţie de criză în „Chestiunea Orientală”. Rezolvarea ei stătea în puterea guvernelor de la Paris şi Londra.
În vederea soluţionării ei, suveranii celor două ţări, Napoleon al III-lea şi regina Victoria s-au întâlnit la castelul Osborne, de pe insula Wight, în intervalul 6-9 august 1857, însoţiţi fiecare de miniştrii lor de externe, contele Alexandre Walewski şi lordul Clarendon. În urma unor vii şi aprinse discuţii, în care fiecare parte şi-a susţinut cu tărie poziţia fiind decisă să nu cedeze nici un pas, partea britanică a consimţit, în final, să cedeze. S-a ajuns în consecinţă la o soluţie de compromis: Marea Britanie i se va alătura Franţei în cererea către Sublima Poartă de anulare a alegerilor falsificate din Moldova, iar Franţa, la rândul ei, a promis să nu mai sprijine formal unirea principatelor, mulţumindu-se cu dotarea lor cu instituţii şi sisteme de conducere similare. În final, Poarta, având numai sprijinul slab şi ineficace al Austriei lui Franz Joseph, a fost nevoită să cedeze şi să consimtă, la 12/24 august 1857, la anularea alegerilor măsluite.
Noile alegeri din Moldova, din 7/19 octombrie (1857), au dat câştig de cauză partidei naţionale, unioniste. Se vor adopta aşadar, în ambele principate, de către adunările – divanurile – ad-hoc, hotărâri identice: unire, autonomie, neutralitate, principe străin şi guvern constituţional. După aceea, doleanţele divanurilor ad-hoc din cele două principate au fost aduse la cunoştinţa comisarilor puterilor garante, care, la rândul lor, au semnat la 1/13 aprilie 1858, actul care urma a fi înaintat guvernelor respective. I-a revenit viitoarei conferinţe a reprezentanţilor puterilor garante, convocată la Paris, sarcina rezolvării acestor probleme.
Dezbaterile desfăşurate în capitala Franţei timp de două luni şi jumătate au scos în evidenţă divergenţele existente între marile puteri, animate de interese contrarii. La lucrările forumului, Franţa şi Imperiul Otoman au fost reprezentate de miniştrii lor de externe, Alexandre Walewski şi Fuad Paşa, în timp ce restul puterilor garante prin ambasadorii lor la Paris: lordul Cowley (Anglia), generalul Pavel D. Kisselev (Rusia), contele Joseph Alexandre von Hübner (Austria), marchizul Salvatore de Villamarina (Sar- dinia) şi contele Maximilian von Hatzfeldt (Prusia). Şi aici, blocului franco-sardo-ruso-prusian, pro-unionist, i se opunea cel otomano-austriac, anti-unionist, Anglia având în continuare o poziţie ambiguă, oscilantă. Dacă, ca orientare politică, ea era de partea celui de-al doilea bloc, compromisul de la Osborne şi conjunctura internaţională obligau această mare putere să facă corp comun cu primul.
Convenția de la Paris
După două luni şi jumătate de dezbateri aprinse şi discuţii contradictorii, Conferinţa de la Paris şi-a încheiat lucrările prin adoptarea unor hotărâri, incluse într-o Convenţie, act care reflecta prea puţin doleanţele fundamentale ale naţiunii române. Astfel, deşi s-a admis ca cele două principate române să poarte numele de „Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti”, ele trebuiau să aibă domnitori, guverne şi adunări legislative separate. Erau comune numai „Comisia centrală pentru alcătuirea legilor” şi „Curtea de casaţie”, având sediul la Focşani. Era instituită responsabilitatea ministerială, erau desfiinţate rangurile şi privilegiile boiereşti, relaţiile dintre ţărani şi proprietari urmând a fi reglementate prin lege.
Având un caracter hibrid, Convenţia de la Paris cuprindea unele cereri formulate de adunările ad-hoc, excluzând însă dezideratul fundamental al naţiunii române: unirea Moldovei cu Ţara Românească (Valahia), sub sceptrul unui prinţ străin cu o domnie ereditară. Unioniştii români au respins-o aşadar cu hotărâre, declarând-o ca nefiind legea fundamentală a lor, nereflectând doleanţele lor.
Conform articolului 49 al convenţiei, în cele două principate au fost aleşi trei caimacami. În Moldova au fost astfel aleşi Anastasie Panu şi Vasile Sturdza, reprezentanţi ai partidei naţionale, şi Ştefan Catargi, din tabăra anti-unioniştilor, în timp ce în Ţara Românească toţi cei trei caimacami aleşi, Ioan Manu, Emanoil Băleanu şi Ioan Al. Filipescu, făceau parte din aripa conservatoare, fiind deci cu toţii separatişti.
La 2/14 decembrie 1858, îşi făcea apariţia la Iaşi noul consul al Marii Britanii, Henry Adrian Churchill. El îi raporta ambasadorului Bulwer despre situaţia din Moldova, insistând asupra disensiunilor dintre cei trei caimacami. Candidaţii la domnie din partea grupului conservator erau fostul domn Mihail Sturdza şi fiul său Grigore (ofiţer în armata otomană sub numele de Muhlis Paşa), în timp ce partida naţională era reprezentată de Vasile Alecsandri, Alexandru Ioan Cuza şi Costache Negri. În Ţara Românească, candidaţii partidei conservatoare separatiste erau foştii domni Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, din partea partidei naţionale candidând Nicolae Golescu.
Alegerile din Moldova, de la 5/17 ianuarie 1859, l-au desemnat câştigător pe candidatul partidei naţionale, colonelul Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Covurlui, ales în unanimitate.
La 24 ianuarie/5 februarie 1859, Adunarea electivă din Bucureşti, deşi era alcătuită în majoritate din elemente conservatoare, sub impulsul partidei naţionale şi datorită intervenţiei directe a maselor, târgoveţi, ţărani, negustori, adunaţi pe Dealul Mitropoliei, în jurul clădirii unde aveau loc dezbaterile şi manifestând pentru Unire, l-a ales, în unanimitate, domn al Ţării Româneşti pe domnul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Unirea fusese înfăptuită.
La 5 şi 24 ianuarie ianuarie 1859, românii au pus cele şapte puteri garante în faţa unui fapt împlinit realizând dezideratul de veacuri: Unirea Principatelor prin alegerea unui unic domn al Moldovei şi Ţării Româneşti. Prin acest act, după cum aprecia cu deplină justeţe dr. Paul Cernovodeanu, „a ocolit, fără a încălca însă în mod formal, prevederile Convenţiei de la Paris”.
Poarta otomană, cum era de aşteptat, s-a opus categoric acestui act, socotindu-l o încălcare flagrantă a acordurilor internaţionale. Guvernul otoman a insistat în consecinţă pentru anularea alegerilor de la 5 şi 24 ianuarie 1859. Austria a sprijinit cu consecvenţă imperiul sultanilor în timp ce Franţa s-a pronunţat pentru recunoaşterea dublei alegeri. La baza acestei optici se aflau motive de ordin tactic şi de prestigiu al acestei puteri europene. Pe de-o parte această ţară dorea să-şi menţină poziţia forte de arbitru european faţă de Constantinopol, dobândită în urma războiului Crimeii şi pe de altă parte se intuia că va intra – mai devreme sau mai târziu – în conflict cu Austria pentru unificarea Italiei (războiul franco-sardo-austriac din anii 1859 – 1860). Rusia a susţinut Franţa pentru a slăbi Imperiul Otoman – deşi înfrântă în ultimul război, această mare putere nu abandonase niciodată visul tuturor ţarilor de a stăpâni Constantinopolul şi strâmtorile – şi pentru a plăti o poliţă mai veche Austriei, datorită atitudinii acesteia în Războiul Crimeii, la început echivocă apoi realmente inamicală. Sardinia şi Prusia, ţări care militau pentru realizarea unificărilor propriilor ţări şi popoare – Italia şi Germania – au salutat iniţiativa românească. În ceea ce priveşte Marea Britanie, această mare putere continentală şi colonială a continuat să respecte tradiţionala dogmă de garantare şi protejare a integrităţii Imperiului Otoman, avînd ca atare o atitudine echivocă. Nedorind să rişte o contradicţie directă şi serioasă în relaţiile cu Franţa şi Rusia, cabinetul din Downing Street 10 şi Foreign Office-ul au sfătuit Poarta să dea dovadă de tact, spirit conciliant şi moderaţie, spre a se putea ajunge la o soluţie paşnică şi de compromis. În final, Înalta Poartă, sprijinită concret numai de Austria, a acceeptat reunirea reprezentanţilor puterilor garante într-o nouă conferinţă, la Paris, în scopul dezbaterii dublei alegeri.
Înțelepciunea politicienilor români
Spirit conciliant, moderaţie, tact şi înţelepciune au avut şi domnul Alexandru Ioan Cuza şi oamenii politici români, care au evitat să forţeze mâna Porţii prin formularea unei declaraţii intempestive de independenţă. Cele două delegaţii ale românilor, cea munteană condusă de Ioan I. Filipescu şi cea moldoveană de Costache Negri, trimise la Constantinopol spre a obţine recunoaşterea dublei alegeri, nu au fost primite de sultan şi de marii dregători, fiind sfătuite să aştepte, cu încredere şi răbdare, deciziile Conferinţei de la Paris. Iar acestea vor fi în cele din urmă favorabile cauzei Unirii Principatelor. Conferinţa şi-a deschis lucrările la 26 martie/7 aprilie 1859. La 1/13 aprilie, cinci dintre cele şapte puteri garante participante, Franţa, Marea Britanie, Prusia, Rusia şi Regatul Sardiniei(Piemont) au recunoscut,” în chip excepţional”, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. Izbucnirea războiului franco-sardo-austriac a întrerupt lucrările forumului Marilor Puteri. Lucrările sale vor fi reluate la 25 august/6 septembrie. Cu această ocazie, reprezentanţii tuturor celor şapte puteri garante, inclusiv ai Imperiului Otoman, puterea suzerană, au recunoscut, în unanimitate, de jure, dubla alegere. Protocolul din 26 august/7 septembrie, specifica cu claritate că recunoaşterea avea un caracter excepţional, ea fiind valabilă exclusiv pe durata domniei lui Cuza.
Recunoaşterea dublei alegeri de către puterile garante şi puterea suzerană a însemnat consacrarea în fapt a uniunii personale a celor două principate, o primă etapă în realizarea unirii depline, politico-administrative, de la 24 ianuarie 1862.
Înfăptuirea Unirii Principatelor a marcat o profundă schimbare în domeniul relaţiilor externe ale noului stat, atât cu puterea suzerană, Imperiul Otoman, cât şi cu puterile garante. O trăsătură esenţială a politicii externe a Principatelor Unite în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza o constituie inaugurarea de acţiuni diplomatice de sine stătătoare, concretizarea unei politici externe româneşti, oficială şi cu caracter permanent, orientată în direcţia realizării obiectivelor fundamentale ale naţiunii române. Domnul, alături de miniştrii şi de agenţii săi diplomatici, nu se mai consideră simpli executanţi ai ordinelor şi dispoziţiilor Porţii, ci reprezintă expresia intereselor şi a voinţei poporului român.
O altă caracteristică esenţială a politicii externe româneşti în această perioadă a reprezentat-o politica faptului împlinit, al cărei debut a constituit-o, de altfel, dubla alegere.
Principalele obiective urmărite au fost: desăvârşirea Unirii Principatelor sub dublul său aspect, primul legat de recunoaşterea de către Europa a dublei alegeri, celălalt de acceptarea de către Poartă şi puterile garante a unirii depline în plan politic şi administrativ, apărarea şi consolidarea autonomiei ţării, desfiinţarea sau cel puţin limitarea jurisdicţiei consulare, încheierea de tratate şi convenţii direct cu alte state, fără a se aştepta avizul favorabil al puterii suzerane, înfiinţarea de agenţii diplomatice în principalele capitale europene. – sursa: Arhivele diplomatice ale MAE
