Camera Deputaţilor a adoptat la 12 aprilie 2011 propunerea legislativă pentru instituirea acestei zile naţionale. Actul normativ prevede ca pe data de 1 aprilie să se organizeze comemorări oficiale şi alte activităţi menite să cinstească memoria românilor care au căzut victime masacrelor, deportărilor şi foametei din cauza regimului totalitar sovietic, în nordul Bucovinei şi întreaga Basarabie.
Potrivit expunerii de motive, în urma aplicării Pactului Ribbentrop-Molotov, în perioada iunie 1940 – martie 1953, în Basarabia şi nordul Bucovinei au avut loc mai multe acţiuni de represiune îndreptate împotriva populaţiei române din aceste ţinuturi, notează Agerepres.
Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa au fost primele teritorii pierdute de România în anul 1940, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. La 23 august 1939 fusese semnat, la Moscova, Pactul de neagresiune sovieto-german (Pactul Ribbentrop-Molotov), iar printr-un protocol adiţional secret Germania şi URSS îşi împărţeau sferele de influenţă. În articolul 3 al acestuia se arăta că ”în privinţa Europei de Sud-Est partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană îşi declară totalul dezinteres politic faţă de aceste teritorii”.
La 26 iunie 1940, printr-o notă ultimativă, guvernul URSS a cerut României cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în termen de 48 de ore. Un al doilea ultimatum sovietic (27/28 iunie) cerea evacuarea administraţiei şi armatei române din Basarabia şi nordul Bucovinei în doar patru zile, iar răspunsul guvernului român la 28 iunie a fost că ”pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.
În urma ocupării Basarabiei, a nordului Bucovinei şi a ţinutului Herţa de către autorităţile sovietice, populaţia românească din aceste teritorii a fost supusă unui regim de represiune şi deportări. Politica opresivă impusă de sovietici a determinat un adevărat proces migraţionist şi transferuri masive de populaţie, soldate cu importante pierderi de vieţi omeneşti.
La 1 aprilie 1941 a avut loc masacrul de la Fântâna Albă (în apropiere de graniţa cu România), în care şi-au pierdut viaţa, după cum spun martorii locali, aproximativ 3.000 de români bucovineni. Oamenii aflaseră, de la agitatori ai serviciilor speciale sovietice, care au cutreierat satele pe Valea Siretului timp de câteva săptămâni, că în ziua de 1 aprilie se va deschide graniţa şi astfel se vor putea refugia în România.
Cele aproximativ 3.000 de persoane din mai multe sate de pe Valea Siretului au format o coloană paşnică şi s-au îndreptat, la 1 aprilie 1941, spre graniţa cu România, purtând un steag alb cu însemne religioase, icoane, prapuri şi cruci din cetină. Când s-au apropiat de punctul de graniţă Fântâna Albă, în locul numit Varniţa, grănicerii sovietici au deschis focul şi au tras în plin în ei. Bătrâni, copii, femei au fost seceraţi cu rafale de mitraliere, apoi aruncaţi în gropi comune, unii fiind îngropaţi de vii. Supravieţuitorii au fost urmăriţi, torturaţi şi deportaţi.
Tragicul episod este consemnat în volumul ”Istoria României în date” coordonat de Dinu C. Giurescu (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003), în care se arată că la 1 aprilie 1941 câteva mii de români bucovineni, care voiau să se stabilească în România, ”fiind stimulaţi dacă nu chiar instigaţi de autorităţile sovietice”, ajungând la Fântâna Albă (punct de hotar cu România), au fost seceraţi pe loc de mitraliere. Ulterior, aproximativ 40.000 de români bucovineni, dintr-o populaţie de 200.000 de oameni, au fost deportaţi sau ucişi, potrivit sursei citate.
O relatare a evenimentelor a fost făcută de unul dintre puţinii supravieţuitori, profesorul Gheorghe Mihailiuc (1925-2005), în cartea sa „Dincolo de cuvintele rostite”, publicată în 2004, la Editura Vivacitas din Hliboca. Acesta descrie ce s-a întâmplat la Fântâna Albă pe 1 aprilie 1941 ca pe un „masacru”, un „genocid” şi un „măcel”.
În anul 1941 au mai avut loc şi alte operaţiuni de arestare şi deportare. Astfel, la 10 iunie 1941, 13.000 de români basarabeni au fost ridicaţi de autorităţile sovietice de la căminele lor şi deportaţi în Siberia (”Istoria României în date”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003). În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost organizată o amplă operaţiune de arestare şi deportare, fiind vizate mii de persoane din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.
În cartea ”Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia”, de Aniţa Nandriş-Cudla (publicată la Editura Humanitas în 1991 şi reeditată în 2006), sunt redate amintirile unei ţărănci românce din comuna Mahala (nordul Bucovinei) care, în noaptea zilei de 13 iunie 1941, a fost ridicată din casa sa de ofiţeri NKVD şi deportată împreună cu cei trei copii ai săi în Siberia. În prefaţa ediţiei a doua a cărţii, semnată de Gheorghe Nandriş, se arată: ”Amploarea genocidului este greu de imaginat. Iată cum, dintr-o singură comună – Mahala – într-o singură noapte – 6 spre 7 februarie 1941 – au fost împuşcaţi de grănicerii ruşi, lângă satul Lunca (nu departe de Herţa) peste 300 de tineri ţărani. Într-o singură noapte – 12 spre 13 iunie 1941 – din aceeaşi comună au fost deportate, pentru exterminare în Siberia, 602 persoane. Puţine dintre acestea s-au mai întors (…).”
Începând din martie 1944, când Armata Roşie a ocupat din nou nordul Bucovinei şi Basarabia, a fost instituit din nou regimul de teroare şi represiune la adresa populaţiei de aici. Foametea din anii 1946-1947, care a urmat după reocuparea Basarabiei, a fost generată de un complex de factori, precum seceta din vara anului 1946, dar a fost determinată în principal de golirea gospodăriilor şi hambarelor de produsele alimentare şi grâne ale populaţiei de către autorităţile sovietice. Procesul de colectare a cotelor de cereale de la populaţie s-a desfăşurat anevoios, iar cei care s-au opus au fost judecaţi şi deportaţi. Un nou val de deportări din Basarabia a avut loc în 1949. – sursa Bucpress.eu